Zăpadă și cenușă

Capitolul 26 - Prin zăpadă

Prin zăpadă

Hallstatt, 27 decembrie 2018

Ora 9 PM

Nu o speriase niciodată conceptul de moarte. Ca iubitoare de filosofie, i se păruse chiar fascinant. Citise Kant și Nietzsche și chiar scrisese câteva articole despre estetica morții în literatură. Era convinsă că moartea nu o speria, mai ales că dincolo -presupunând că exista un asemenea loc- avea cine să o aștepte. Însă coborâtă din planul abstract, moartea nu mai e așa pacifică și neînfricoșătoare. Și ca orice om, realizase ce mult își dorește să trăiască și câte lucruri nu a apucat să facă, abia atunci când destinul o smucise și o târâse în stagiul acela de liminalitate dintre viață și moarte. Oare avea să afle în sfârșit ce se întâmplă după? Avea să afle așa devreme? Brusc, nu se mai simțea atât de curioasă. De un lucru era sigură. Nu era încă pregătită să moară. Dar din păcate destinul nu așteaptă pe nimeni.

Și totuși, să o luăm cu începutul...

Ora 7:30 PM

Se trezește smucită cu putere de mâinile lui Hans, care încerca să o tragă de sub nodurile funiei groase ce încă o ținea imobilizată de pat. Nu își dă seama de ce Hans nu dezleagă pur și simplu nodurile. Ar fi fost mult mai simplu. Însă bătrânul face exact ceea ce ea își propusese să facă cu câteva ore în urmă, o ajută să iasă efectiv din haine, să-și lase corpul să alunece de sub fâșul gros.

─ Mulțumesc, îi spune ea. Danke! Danke!

Bătrânul nu îi răspunde, dedicându-și toată atenția piciorului ei inflamat. Era imposibil să își mai bage picioarele în cizme. Observase și ea, și observă și el descumpănit. Însă nu se dă bătut, ci o prinde de sub brațe după ce se eliberează de povara funiilor, și o dă jos din pat.

─ Sie sollten sich vorsehen!

─ Nu știu ce înseamnă. Ai mai zis, dar nu știu ce înseamnă.

─ Tu grijă, îi zice el, arătând spre celălalt capăt al patului, unde fusese amplasat ceva ce semăna cu o mini-bombă. Ava nu mai văzuse niciodată ceva asemănător de aproape, însă își dă repede seama că orele, sau poate minutele, până când explozivul urma să fie detonat, erau numărate. Themis pusese la cale un întreg circuit între sursa de foc și patul care urma să devină artificii cu tot cu ea, dacă nu ar fi venit Hans.

─ Komm!, strigă el. Hai.

Contactul cu gerul e dureros, aproape la fel de dureros ca piciorul în care nici măcar nu poate să calce. Acum nu mai e la fel de sigură că e doar o entorsă. Probabil că îl rupsese, iar acum osul se suda complet greșit. Nu reușise încă să analizeze cu adevărat rana, ceea ce era mult mai rău, pentru că putea să își imagineze tot felul lucruri cumplite. Citise undeva că oamenii care sunt expuși la ger un timp mai îndelungat, fără sursă stabilă de căldură, pot suferi degerături și li se pot amputa extremitățile, precum degetele de la picioare.

─ Încotro?, întreabă Ava, când vede că Hans se oprește, așteptând parcă ca ea să decidă în ce direcție să se îndrepte.

─ Est.

─ Da. Ai dreptate. Spre est. Pentru că am venit din vest. Sau cel puțin așa cred. Nu îmi amintesc restul drumului de la pârtie până aici.

Doar că e aproape imposibil să știe cu precizie unde este estul și unde este vestul, pentru că soarele apusese deja și nu era prea sigură în ce direcție.

─ Deci încotro e estul?

Bătrânul Hans aproape că zâmbește, deși reacția e perceptibilă abia la nivelul ochilor. Nu era ceva obișnuit ca oamenii să zâmbească din ochi. De fapt, nici nu prea întâlnise asta. Poate doar o dată sau de două ori. Văzuse asta la Lukas, pentru că asemenea bărbatului morocănos la care Ava se holbează acum, zâmbea foarte rar. Dar atunci când o făcea, era genuin.

Hans o prinde blând, dar totuși stabil, de brațul drept și o conduce spre partea stângă a căbănuței.

─ Aici est, spune el, mustăcind.

─ Știi, am crezut că ești Krampus. Prima dată când te-am văzut.

─ Krampus?

─ Da. Că ai venit să mă pedepsești.

─ De ce?

─ Nu știu. Nu am fost mereu cuminte, râde ea, însă sunetul seamănă mai mult cu un scâncet.

Piciorul îi pulsa, în ciuda faptului că abia și-l mai simțea din cauza înghețului. Mergea desculță prin zăpadă și nu își dorea decât să ajungă cumva acasă, la douăzeci și cinci de grade, în patul ei și lângă prietenii ei. Mama îi spusese cândva să aibă grijă ce își dorește, că s-ar putea să se întâmple. Nu înțelesese pe atunci la ce se referă. Ce putea fi rău într-o dorință împlinită?

─ Tu bine?

─ Da, Hans. Sunt bine. Mulțumesc! Și mulțumesc că mă ajuți.

Trecuse aproape o oră de când mergeau, sau mai bine spus se târau, prin zăpadă. Ava se sprijinea doar în piciorul bun, mergând pe jumătate agățată de brațul lui Hans, care făcea efortul de a-i căra pe amândoi printre nămeți. Nu era chiar viscol, însă era foarte frig. Lăsaseră urme adânci prin zăpada neumblată și spera din suflet ca omul cu mască să nu se întoarcă la cabană. I-ar fi găsit imediat. Dar nu avea niciun motiv să se întoarcă, nu-i așa? Îi semnase deja sentința la moarte.

Hans părea că obosește cu aceeași rapiditate ca și ea, în ciuda construcției lui destul de solide, deși era destul de bătrân. Când Ava căzu lângă trunchiul unui brad, secătuită de puteri, Hans se așeză lângă ea. Era palid, iar ochii păreau și mai albaștri acum. Se întunecase aproape complet, ceea ce făcea imposibilă varianta de a mai găsi drumul spre casa lui Lukas. Și oricum fizicul nu îi mai permitea.

─ Nu mori, îi zice el, așezându-i mai bine gluga pe cap.

─ Dacă o să trec peste asta, o să învăț germană și o să vin să te vizitez, Hans.

Însă el pare că nu o înțelege. O privește blând și îi prinde mâna între palmele lui.

─ Nu mori, Helena.

─ Mă cheamă Ava, ai uitat? Și nu o să mor. Sper, adaugă ea doar în minte.

─ Nu mori.

Hans se scormonește prin buzunarele cojocului și scoate o bucată de hârtie împăturită, pe care i-o așază în palmă Avei.

─ Ce e asta?, întreabă ea, desfăcând bilețelul.

Un scris caligrafic, ușor înclinat, se așternea pe hârtia albă: Când pionul ajunge la capătul tablei de șah, poate deveni regină. Tu alegi ce vrei să fii. Cine vrei să fii.

─ Mulțumesc, Hans. Danke.

─ Mulțumesc eu, spune el, arătând că a învățat în sfârșit cuvântul. Nu dormi. Nu.

─ Dar sunt obosită. Mâine dimineață o să găsim drumul spre Lukas, o să ne facă focul în șemineu și o să ne dea vin fiert să bem. Știi ce bun e? Mai ales dacă îi pune și portocală. Mie mi-a dat să beau. Noi nu fierbem vin în Wellington. Cred că e mai tare când îl fierbi. Sau așa mi s-a părut. Oricum, am vrut să îl sărut. Pe Lukas, nu vinul. Dar nu am făcut-o. Și el a vrut să mă sărute. Și nu l-am lăsat. Și... Și acum sunt foarte obosită, completează Ava, din ce în ce mai rar. O să dorm, Hans. Doar puțin, bine? Nu te supăra pe mine. Poți să dormi și tu dacă vrei.

Cumva, în adâncul minții, în subconștientul îngropat și adormit, știa că trebuia să rămână trează. Dar nu putea. Luptase, iar acum era vremea să capituleze. 

***