ɴᴏ ᴄᴏɴᴛʀᴏʟ| jikook

33

Îl găsise așezat într-un colț al sufrageriei slab luminată. Îl durea să îl vadă atât de trist.
-Ai lăsat ușa deschisă. Îmi pare rău pentru seară trecută...
Glasul lui era stins, îi părea mai mult o șoaptă lui Yoongi.
A rămas în pragul ușii fără să facă un pas înapoi sau în față. Privea în jos deoarece îi era mult prea greu să-l privească pe Yoongi. Își dăduse seama că fusese o greșeală să vină. Doar făcea ca totul să fie mai dificil și mai dureros. Nici nu știa dacă putea să îi spună în față că voia să pună capăt. Era timpul să se despartă odată și pentru totdeauna, așa era cel mai bine.
-Îți pare rău Jimin? Chiar îți pare rău că ai plecat cu altul? De ce ai făcut asta? De ce mi-ai dat speranțe?
Spre surprinderea sa Yoongi era calm, nu ridică deloc tonul. Și-ar fi dorit să țipe la el, să se comporte ca un idiot cu el, așa s-ar fi simțit mai puțin vinovat. Dar avea de ce să se simtă vinovat? Era vina lui Yoongi, era vina lui că își pusese viciul pe primul loc, iar pe el pe al doilea.
-Yoongi, de ce l-ai chemat pe Hoseok? Ai făcut-o pentru că nu mai aveai cum să plătești și te-ai gândit că nu ar fi o problemă să-l lași să petreacă o noapte cu mine, nu? Contează că eu nu voiam? Contează pentru tine ceea ce simt?
Dacă la început vocea lui suna mai mult ca o șoaptă, acum Jimin țipa, dar Yoongi a rămas la fel de calm.
-Ți-am greșit din nou, dar eram supărat pe tine, m-ai rănit și am vrut să fii și tu rănit. A vrut să-l las pe Hoseok să te rănească din nou. Îmi pare rău.
-Ți-ai răspuns singur la întrebare, acum știi de ce am plecat cu altcineva.
-Poți să mă privești în ochi, Jimin?
Temător și-a ridicat privirea din podea. Erau roșii și umflați de la plâns, câteva lacrimi încă îi se mai scurgeau pe obraji, dar erau frumoși, ochii lui Yoongi erau frumoși. 
-Yoongi, s-a terminat. Ar fi mai bine să nu ne mai vedem. Nu ajungem nicăieri dacă continuăm așa. Vreau să fiu fericit, dar știu că dacă rămân tine ar fi imposibil.
-E trist că am ajuns să te urăsc. Te urăsc Park Jimin!
Îi spunea că îl urăște, dar era straniu că i-o spunea atât de calm, fără emoție.
-Știi, aș avea motive să te urăsc la rândul meu, dar nu o fac. Urăsc ceea ce mi-ai făcut, dar niciodată nu aș putea să te urăsc pe tine, Yoongi.
Îi zâmbi,  era un zâmbet trist, dar sincer. Acel"te urăsc" l-a rănit profund. Chiar dacă nu aveau acel mai frumos trecut împreună ar fi sperat să nu existe resentimente între ei. Îi era greu să accepte că cineva ajunse să-l urască. Îl puteau displace, dar ura, ura era un sentiment mult prea puternic ce îl speria. A fost supărat pe multe persoane, dar nu a urât pe nimeni. Era nedrept că o persoană pe care o iubise și de care îi era greu să se despartă ajunsese să-l urască. Se întreba cu ce îi greșise. Cum de a ajuns să-l urască?
-Eu o să plec. Îmi pare rău, nu am vrut niciodată să te rănesc.
-Jimin, nu pleca, te rog.
-De ce aș rămâne? Mă urăști așa că e mai bine să plec. O să îmi lipsești, Yoongi.
-Minți, mereu ai fost un mincinos.
-Sunt un mincinos, recunosc, dar pe tine nu te-am mințit niciodată. Chiar o să îmi lipsești, dar sper că nu ne vom mai revedea vreodată.
O terminase cu Min Yoongi? Chiar nu mai avea să se întoarcă vreodată la el? I-a spus lui Jungkook, de fapt i-a promis că o va termina cu Yoongi, dar nici măcar el nu se credea. Sentimentele lui erau mult prea complicate ca să le mai înțeleagă. Habar nu avea ce își dorea cu adevărat, ce l-ar fi făcut fericit. Avea nevoie ca cineva să-i spună exact ce ar trebui să facă ca să fie bine, iar singura persoană în care avea deplină încredere era Taehyung. Era singurul care putea să-l facă să se simtă mai puțin pierdut. Și chiar dacă nu reușea să îi rezolve problemele măcar l-ar fi făcut să se simtă mai bine.

-Ce drăguț din partea ta că m-ai invitat să luăm cina în oraș, Jimin, spuse Taehyung pe un ton jucăuș.
-Îți mulțumesc că mi-ai acceptat invitația, Taehyung.
-Îmi dau seama după vocea ta că nu te simți bine. Ce s-a întâmplat?
Erau prieteni de mai bine de 4 ani, dar tot îi se părea uimitor cum Taehyung putea să își dea seama de fiecare dată când nuera bine fără să îi spună nimic. Pentru o persoană care mai părea cu capul în nori Taehyung era extrem de perspicace.
-Îmi citești gândurile sau ce? Cum știi mereu când nu sunt bine?
-Nu e atât de greu. Jimin, nu ești atât de priceput în a ascunde ceea ce simți pe cât crezi. Nu ești un actor atât de bun, ai fost doar înconjurat de oameni nepăsători. Dar mie îmi pasă de tine, așa că încerc să fiu atent la orice spui sau orice gest pe care îl faci.
-Știi, mă simt mai bine acum că sunt cu tine. Doar că sunt puțin confuz.
-Ce te face confuz, Jimin?
Glasul său era ferm, dar blând. Vocea lui Taehyung reușea de cele mai multe ori să-l liniștească, îl făcea să se simtă ca acasă. Nu un loc îl făcea să se simtă acasă, ci o persoană. Când era cu Taehyung totul se schimba radical. Era fericit când era cu el, cu adevărat fericit pentru că îi oferea iubirea și înțelegerea pe care niciodată tatăl său i-a oferit-o. Taehyung umplea un gol, de fapt umplea mai multe goluri din inima sa, era singurul capabil să facă asta. Îl iubea, Taehyung îl iubea într-un fel în care nimeni nu l-a iubit vreodată. Nu era îndrăgostit, dar îl iubea, îl iubea și nu aștepta nimic în schimb. Poate că trecuse prin multe, poate că nu va avea niciodată parte de povestea de dragoste pe care și-o dorea, dar avea un prieten, un prieten adevărat, iar prietenii sunt cei mai rari, nu toată lumea are un prieten adevărat. Până la urmă era viața lui atât de groaznică pe cât credea? Doar pentru că nu era perfectă asta nu însemna că era o viață rea.
Trebuia să îi ofere un răspuns, dar nici nu știa cum să înceapă.
-Taehyung, crezi că ar trebui să încerc să fac ca lucrurile să meargă între mine și Jungkook? Ar fi în regulă să fiu din nou împreună cu el?
-Jimin, dar tu ar trebui să știi asta.
-Dar nu știu... Adică Jungkook pare atât de sincer și e un băiat minunat, doar că nu știu dacă ne potrivim sau dacă aș putea să am încredere.
-Jungkook chiar e sincer, cum ai spus și tu, e un băiat minunat. Chiar te iubește Jimin, dar nu știu cât de mult vă potriviți. Cel mai important lucru într-o relație e încrederea. Dacă nu ai încredere în el atunci nu începe o relație. Dar de ce nu ai avea încredere în el? Ți-a dat motive să nu ai?
-Nu, nu mi-a dat... doar că nu știu. Îmi e frică.
-E normal să îți fie frică, dar nu poți lăsa frica să îți controleze viața. Uneori e bine să riști. Jimin, dacă ești sigur de sentimentele tale penteu el și îți dorești ceva serios, atunci fi cu el, ați face un cuplu frumos. Dar mai bine nu te implica dacă ai de gând să te joci cu sentimentele lui și să-l rănești.
-Cum aș putea să fac asta?! îl întrebă revoltat.
-Nu ai făcut asta până acum? Tu te-ai despărțit de el prima dată. Înțeleg că ai fost rănit, dar și tu ai rănit. Nu te juca cu el, Jimin.
-Spui asta pentru că l-ai plăcut sau ce? Faci ca eu să par cel rău. E vorba despre mine aici și cum îmi e frică să fiu rănit.
-Nu e vorba doar despre tine. Jimin, fă ce vrei tu, fă ceea ce crezi că te-ar face fericit și nu îți mai face atât de multe griji. Dacă îți place de el atunci de ce complici lucrurile din nou atât de mult?
-Pentru că... Nu vreau să fac ceva greșit. Nu știu, nu se simte ok să fiu din nou cu el mai ales când nu știu dacă mai am sau nu sentimente pentru Yoongi. Credeam că o să fii de ajutor, dar mă faci să mă simt mai rău, Taehyung...
-Îmi pare rău că nu sunt de prea mare ajutor, doar că habar nu am cum te-aș putea ajuta în situația aceasta. Oricum indiferent de ce alegeri ai face sau ce se va întâmpla îți rămân alături. Nu te pot ajuta, dar sunt aici pentru tine, mereu o să fiu.