ɴᴏ ᴄᴏɴᴛʀᴏʟ| jikook

20

Știa că băiatul îl iubea și de multe ori fusese prea rece sau nedrept cu el. Voia să se revanșeze cumva, să îi arate că îi pasă de el, dar fără să o spună.
Îl deranjase că Jungkook a găsit și a umblat prin cutia cu lucrurile mamei lui, dar nu avea vreo vină, nu avea de unde să știe că l-ar fi deranjat, era conștient de asta. Oricum, mai avea rost să le păstreze? Mama lui murise acum mult timp, acceptase de mult moartea ei, dar uneori mai avea în minte imaginea ei, oricât de mult ar fi vrut să scape de orice amintire cu ea nu putea, chiar nu putea. Fiecare trăsătură a chipului ei era clară în mintea lui, ea era vie în mintea lui. Într-un fel chiar dacă nu voia să recunoască îi era dor de ea, iar moartea ei încă îl afecta.
Încă își amintea ziua în care i-a dat scoica.
Fusese după câteva zile după aniversare lui de naștere, aniversare la care tatăl său nu a putut ajunge, era printre multele aniversări la care acesta a fost absent, dar absența lui fix de la aniversarea aceea îl intristase. Ar fi vrut atât de mult ca tătăl lui să ajungă la ziua lui. Era important pentru Jimin, era aniversarea lui de zece ani. Mama lui observase că era supărat, îi se părea uimitor cum mereu își dădea seama dacă era bine sau nu. Îi dăduse scoica ca să-l înveselească, era o scoică pe care mama sa o avea de la bunica ei și îi amintea de copilăria pe care și-o petrecuse departe de Seoul, în Busan, un oraș mult mai primitor decât capitala după spusele ei.
Îi promise că într-o zi o să meargă doar ei doi la plajă și o să adune multe scoici, dar niciodată nu au apucat, la scurt timp mama sa s-a sinucis. Abia după ce a mai crescut a realizat cât de nefericită a fost mama sa și cât de bine a reușit să își ascundă tristețea. Ea mereu zâmbea, mereu părea bine. Unchiul său i-a povestit mai multe despre ea, despre nefericitul ei destin.
Jimin a vizitat de multe ori Busan-ul și plaja din Busan, dar parcă ar fi fost mai frumos dacă ar fi putut să meargă cu mama lui așa cum îi promise.
De multe ori Taehyung îl acompaniase și era fericit, dar ar fi astfel dacă ar fi putut măcar o singură dată persoana cu care privea cum valurile mării loveau malul ar fi fost mama sa. Dar era imposibil, iar cel mai dureros este să îți dorești ceva imposibil, Jimin știa mult prea bine. Tot ce își doarea cel mai mult era imposibil. Era imposibil ca Taehyung să îl iubească așa cum îl iubea el, era imposibil ca părinții săi să mai fie în viață, era totuși imposibil să fie cu cineva care să îl iubească necondiționat? Putea să fie Jungkook persoana aceea?

Cu puțin noroc putuse să afle adresa lui Jungkook, folosindu-și numele a fost simplu să o obțină de la personalul facultății unde băiatul studia.
Și așa ajunse Jimin să stea în fața blocului lui Jungkook având emoții atât de puternice încât îi era frică și să-l sune, dar își făcuse curaj într-un final.

Nu fusese deloc surprins când pe ecranul telefonului său apăru numărul lui Jimin, ceea ce îl surprinse era faptul că Jimin știa unde locuia. Îl privise de la fereastră încă de când Jimin ajunse și nici când îi răspunse la telefon nu își luă ochii de pe el.
-Hei, te deranjez? se auzi vocea lui Jimin de la celălalt capăt al telefonului.
-Nu, nu ai putea vreodată să mă deranjezi.
-Serios? Păi mă bucur să aud asta. Știi mă întrebam dacă ai putea să cobori.
-De ce? încercă să întrebe pe un ton cât mai confuz.
-Pentru că îmi lipsești și ți-am promis că o să petrecem timp împreună.
Jungkook se emoționase când auzi din glasul lui Jimin " îmi lipsești". Îl emoționaseră atât de mult cuvintele băiatului încât rămase mut, incapabil de a lega o propoziție. Inima îi bătea mult mai tare ca acum câteva minunte și era sigur că obrajii îi erau anormal de îmbujorați, nu putea să își vadă chipul, dar putea să simtă cu obrajii îi ardeau.
-Și tu mi-ai lipsit Jimin.
În ciuda faptului că o spusese mai mult în șoaptă, Jimin auzi foarte bine și un mic surâs îi apăru pe buze.
-Sunt în fața blocului tău, nu mă face să aștept. Doar coboară odată și lasă-mă să îți arăt cât de mult mi-ai lipsit.

Abia astepta să îl vadă, abia aștepta să ajungă la Jimin. Cobora repede scările, de multe ori sărind peste câteva trepte.
Era tot doar un zâmbet, iar zâmbetul atât de sincer al șatenului îl făcu la rândul său și pe Jimin să zâmbească. Chiar dacă era mai discret, zâmbea cu sinceritate exact ca Jungkook.
Jungkook se apropriă vrând să îl cuprindă în brațele lui, dar Jimin fusese mult mai rapid și îl trase spre el lipându-și buzele de ale șatenului.
Savură intensul gust al buzelor brunetului, îi savură de parcă ar fi fost pentru prima dată când îl simțea, și totuși era pentru a nu știu câta oară.
-Am reușit să îți arăt cât de mult mi-ai lipsit? îl întrebă strecurându-și degetele prin părul lui.
-Nu prea, cred că mai trebuie să mă mai săruți ca să îmi dau seama.
Răspunsul îndrăzneț al lui Jungkook îl făcu să zâmbească.
Îl sărută din nou și parcă se simți și mai bine pentru Jungkook. Pe zi ce trecea Jungkook devenea mai dependet de sărutările lui.
-Cred că mi-am dat seama. Și tu mi-ai lipsit, dar nu trebuia să vii până aici. Puteai să ma suni.
-Dar ar fi stricat surpriza. Și mai am surpriză pentru tine, închide ochii și dă-mi mâna.
Jungkook făcu așa cum îi ceru băiatul.
Era tot un zâmbet, de foarte mult timp nu se mai simți atât de fericit. Comportamentul lui Jimin îl făcea să creadă că ei doi aveau o șansă, că puteau să aibe un viitor împreună.
-Acum deschide-i!
La încheietura lui Jungkook acum era o brățară din argint pe care era înscripționată o dată.
-E data pe care am început să vorbim, data când a început povestea noastră, îl lămuri Jimin.
-Jimin, ești minunat. Te iubesc!
Jimin zâmbi când fără să stea pe gânduri Jungkook îl cuprinse în brațe. Se simțea bine să fie strâns în brațe, să simt căldura cuiva, să audă un te iubesc. Se simțea bine să fie iubit, dar putea și el să iubească. Ce s-ar fi întâmplat dacă și el ar fi spus"te iubesc?" Ce ar fi avut de pierdut?

Stelele din seara aceea erau mai strălucitoare ca oricând în ochii lui Jungkook. Era pentru prima dată când el și Jimin priveau același cer în același timp.
Jimin își lăsă capul să cadă peste umărul lui Jungkook.
Era fericit că după mult timp ajunse din nou aici, pe micuțul deal unde puteai să vezi atât de bine Seoul gălăgios, dar unde orașul părea atât de departe. Era un loc parcă rupt de oraș și totuși atât de aproape de el.
În liceu obișnuia să vină aici cu Taehyung, datorită lui Taehyung a descoperit locul și datorită lui a devenit unul dintre preferatele lui.
Era fericit că îl aduse pe Jungkook acolo și erau doar ei bucrându-se de liniște și de stele ce parcă îi vegheau de sus. Era fericit când era cu Jungkook.
-Uneori aș vrea ca unele momente să dureze o eternitate doar ca să nu mai trebuiească să mă întorc la realitate.
-Jimin, cum te simți?
Jungkook îi ridică bărbia pentru a-l privi în ochi. Era prima oară când observa cât de frumoși erau ochii brunetului, dar cât de triști.
-Acum? Minunat. În general... Pierdut. Mă simt foarte pierdut.
-Jimin, aș vrea să te pot ajuta. Cere-mi orice, orice ca să te fac fericit.
-Nu trebuie să îmi oferi nimic pentru că eu nu știu ce vreau, nu știu ce aș putea să îți cer, dar cred că e destul că ești aici cu mine în seara asta și mă faci să vreau să nu se mai termine vreodată. E îndeajuns că ești aici acum. Nu contează dacă mâine nu o să mai fi, contează că acum ești lângă mine.
-Dar eu nu o să plec, nu vreau să plec vreodată de lângă tine.
-Dar o să trebuiească, din cauza mea poate o să trebuiească să pleci.
-Nu o să plec niciodată, nu voi înceta niciodată să te iubesc.
-Tu chiar mă iubești mult... Jungkook, vreau și eu să te iubesc. O să ajung să te iubesc. O să îți spun cândva un sincer"te iubesc".