ɴᴏ ᴄᴏɴᴛʀᴏʟ| jikook

42

-Cum te simți Yoongi?
-De ce mă întrebi asta așa din senin?
-Doar eram curios. Voiam să știu cum te simți în preajma mea.
Luă plictisit o căpșună din bol și o duse fără să ezite la gura blondului.
-Ce faci? îl întrebă ușor confuz.
-Încerc să te hrănesc.
Mușcă puțin din căpșună și după îi zâmbi.  Jimin mâncă restul căpșunii, iar după își linse vârful degetelor. Fiecare gest al lui Jimin îl găsea fascinant. Era superb în lumina soarelui, razele astrului îi ofereau o strălucire atât de frumoasă, păreau făcuți din sticlă. Yoongi era fericit, chiar era fericit în acel moment, nu se mai simțise de mult timp așa. Și-ar fi dorit ca fiecare zi să fie precum aceea, să-și petreacă timpul cu Jimin, să fie doar ei doi.
-Ideea ta de a avea un picnic a fost grozavă Jimin.
-Știu, chiar avem parte de o întâlnire ideală. O întâlnire ca-n filme, dar nu mă simt deloc ca un personaj de film.
-Nu ești fericit?
-Tu ești Yoongi?
-Evident, să fiu aici cu tine pare atât de ireal.
Am fost un prost, ar fi trebuit să te apreciez mai devreme, să nu te fi lăsat să pleci vreodată. E prea târziu acum, nu? Chiar îți dorești să ne sinucidem împreună?
-Nu știu, chiar nu știu... Dacă aș pleca acum ce ai face? Ai mai avea puterea să continui să trăiești?
Ar fi murit fără Jimin. Ce trist era că indiferent de ce s-ar fi întâmplat era predestinat să moară. Ori murea singur ori cu Jimin. Oare chiar nu avea de ales? Îi erau opțiunile atât de limitate?
-Aș vrea să trăiesc, dar recunosc nu aș putea fără tine. Poți să vii în brațele mele, te rog?
Se așeză în poala lui Yoongi punându-și mâinile în jurul gâtului său. L-ar fi privit întreaga zi dacă ar fi putut. Doar din felul în care se uita la el Jimin putea să își dea seama că chiar îl iubea, iar asta îl făcea să se simtă vinovat.
Îl iubise, mereu crezuse că el îl iubise mai mult, dar în acea zi realiză că lucrurile erau diferite. După atât de mult timp Yoongi încă îl iubea, de fapt părea mai îndrăgostit ca oricând.
-De ce te uiți așa la mine?
-Așa cum?
-De parcă aș fi dragostea vieții tale.
-Pentru că ești.
Obrajii săi se înroșiseră, dar nu destul de mult încât să fie prea vizibil. 
-Oamenii nu ar trebui să se îndrăgostească de cineva ca mine. Sentimentele mele sunt trecătoare. Sunt atât de nehotărât, atât de infidel.
-Nu e vina ta că ai ajuns așa, este vina celor din jurul tău. Nu ai primit iubire atunci când a trebuit. Îmi pare rău că te-am rănit atât de mult în trecut. Cel mai mare regret al meu este că nu am fost în stare să te iubesc atunci.
Vântul adia ușor, razele soarelui pătrundeau printre ramurile copacilor fiind blânde, era liniște și pace. Voia să își amintească bine ziua aceea, dar cel mai mult își dorea să țină minte chipul lui Jimin. Îl privea, îl tot privea și îi mângâia chipul. Pielea îi era atât de fină, obrajii îi erau plini și moi.
Jimin uitase că Yoongi era capabil să fie atât de tandru, se comporta ca la începutul relației lor.
Dacă nu ar fi avut un trecut cu el, dacă nu ar fi știut că Yoongi putea să fie rece și dur cu siguranță că s-ar fi îndrăgostit de el  în acel moment. Din păcate îl cunoștea îndeajuns de bine încât să nu se lase prea dus de val, însă și Yoongi îl cunoștea la fel de bine, știa de ce era capabil, cum era de fapt, dar spre deosebire de Jimin, era destul de naiv încât să-și permită să fie îndrăgostit până peste cap.
Momentul lor fusese întrerup de telefonul lui Jimin. Era surprins că cel care îl suna era Seokjin, nici nu credea că avea numărul lui de telefon.
-Chiar nu îmi doream să apelez la tine, dar sunt disperat. Am nevoie să-l convingi pe Jungkook să o viziteze pe mama.  Trebuie să-l vadă înainte să moară.
Plângea, abia putea să vorbească, iar pentru Jimin era șocant să-l audă pe Seokjin așa. Chiar dacă orice om are emoții indiferent de cât de rece ar părea tot îi se părea aproape ireal că Seokjin să fi reacționat în acel fel, să fie atât de vulnerabil în timp ce vorbea cu el.
Nu știa cum să reacționeze nici ce să îi spună.
-Mama voastră e pe moarte? întrebă îngrijorat.
-Da, din păcate s-a descoperit târziu boala, medicii nu o mai pot salva. S-a simțit rău azi, nu știu dacă mai rezistă mult. Trebuie să-l convingi pe Jungkook să vină azi, te implor. Își dorește să-l vadă, e ultima ei dorință.
Începuse să plângă isteric. Jimin înțelegea cât de dureros și dificil era pentru Seokjin să accepte că mama sa urma să moară. Și-ar fi dorit să-l poată consola, de fapt și-ar fi dori să fi putut face ceva ca să-i salveze mama. Lui Jimin îi se părea nedrept ca cineva să își piardă părinții când încă era tânăr. Seokjin nu merita să treacă prin asta, nici el nici Jungkook.
-Regret că nu pot face prea multe. Îți promit că o să fac tot posibilul să-l aduc acolo.
În acel moment se gândise la Jungkook mai mult ca oricând. Se întreba cum ar fi primit tragica veste sau dacă știa cât de grav bolnavă era mama sa. Nu își dorea să sufere, încă ținea la el, ținea la Jungkook îndeajuns de mult încât să fie devastat de posibila moarte a mamei sale.
Îngrijorarea îi se citea pe chip. Yoongi îl privea confuz, auzise discuția foarte bine, totuși îi era neclar de ce îl afectase atât de mult pe Jimin, atât de mult încât să înceapă să plângă.
Îi șterse lacrimile ce îi se adunaseră în jurul ochilor și îl luă în brațe.
-Jimin, de ce plângi? îl întrebă mângâindu-i spatele.
Își aminti de mama și tatăl lui, își aminti cât de dureros i-a fost să-i piardă, cum încă le ducea dorul, Jimin nu își dorea ca Jungkook să aibă parte de o experiență atât de traumatizantă, nu voia să sufere așa cum suferise el.
-M-a sunat Seokjin, fratele mai mare al lui Jungkook. Mama lor e grav bolnavă. Trebuie să mă duc să-l văd pe Jungkook, îi răspunse printre suspine.
-Înțeleg. Jimin, fii sincer cu mine, o să întorci la el?
-Habar nu am, nu prea cred. Dar cum poți să te gândești fix la asta acum?! Ți-am spus că mama lui e grav bolnavă, ar putea să moară.
Se smuci din brațele lui fiind total revoltat de întrebarea pe care tocmai i-o pusese.
-Îmi e extrem de antipatic, dar sper ca mama lui să fie bine, îmi pare rău dacă întrebarea mea te-a supărat. Ești complet liber să te întorci la el dacă asta îți dorești.