ɴᴏ ᴄᴏɴᴛʀᴏʟ| jikook

44

Se abținea cu greu să nu râdă. Îi se părea atât de amuzant că participa din nou la o înmormântare. De data aceea Jimin nu îi mai era alături, era doar el și o mulțime de necunoscuți. Singurul chip ce îi era familiar era al ei, logodnica lui Seokjin.
Ca de obicei arăta impecabil. Părul negru îi era ușor ondulat la vârfuri fără ca vreun fir de păr să fie la nelocul lui.  Era îmbrăcată într-un deux-piece negru care parcă fusese croit special pentru ea.
Nu părea deloc tristă, de fapt chipul ei era lipsit de expresie. Crezuse că urma să fie atât de devastată. Poate nici măcar nu-l iubise. Și-ar fi dorit atât de mult să afle ce o făcuse moartea logodnicului ei să simtă.
-Eunbyeol, putem să vorbim?
Mai erau doar ei doi în cimitir. Spera să accepte căci  voia atât de mult să știe cum se simțea.
-Desigur.
Nu știa cum să înceapă conversația. Doar număr în gând câte lingurițe de zahăr își pusese Eunbyeol în ceai înainte să-l bea.
-Ai vrut să vorbim și totuși nu ai spus nimic de când am venit.
-Voiam să știu cum te simți. Nu pari prea afectată de moarte lui Seokjin.
-Nici tu. Îți ascunzi bine emoțiile sau chiar nu te-a afectat, Jungkook?
-Poate ar fi trebuit să fiu mai afectat decât sunt de fapt.
Mai luase o gură din ceai lăsând urme de ruj roșu pe ceașcă.  Cu un zâmbet larg pe buze ce îi lăsa la iveală dantura perfectă îl întrebă:
-Când ne-am cunoscut la spital mai erai cu cineva. Era un prieten?
-Nu era un prieten, era fostul meu iubit...
-Îmi pare rău că v-ați despărțit, dar bănuiesc că ați rămas în relații bune având în vedere că ți-a fost alături într-un moment dificil pentru tine.
-Relația mea cu Jimin e complicată, dar încă ne iubim. Sunt sigur că o să ajungem din nou împreună, e doar o chestiune de timp.
-Chiar sper să vă împăcați.  Chiar sper ca tu să poți să fii cu persoana iubită dacă eu nu am putut.
Îi zâmbea, dar părea atât de tristă. Ochii ei rotunzi și negrii erau înlăcrimați, se abținea să nu plângă, să-și ascundă tristețea, dar nu-i reușea. Nu putea să rămână rece, abia o cunoștea și totuși se simțea vinovat. Era conștient că fusese greșit să-l ucidă pe Seokjin, își regreta fapta, dar nu putea da timpul înapoi.
-Îmi pare rău că ți-ai pierdut logodnicul, pot să îmi dau seama că l-ai iubit pe Seokjin.
-Pot să fiu sinceră cu tine, Jungkook?
-Da, chiar te rog.
-Sunt fericită că a murit.  Îl uram atât de mult. Știu că e fratele tău, dar chiar nu suportam să fiu cu el. Mă simt liberă, pentru prima oară în viața mea sunt liberă, nu mai sunt nevoită să depind de un bărbat.
Răspunsul lui Eunbyeol îl luase total pe nepregătite, nu s-ar fi așteptat niciodată la un astfel de răspuns. A crezut că îl iubise, dar din nefericire până în ultimul moment Seokjin a fost un ghinionist în dragoste.  Se simțea mai puțin vinovat, de fapt chiar se simțea bine că îl omorâse, nu știa ce îi făcuse lui Eunbyeol, dar dacă îl ura asta însemna că nu fusese un om bun și a meritat să moară.
-Mă bucur că în sfârșit ești liberă. Nu știu ce ți-a făcut Seokjin, chiar dacă am fost frați nu am știut vreodată prea multe despre el așa că habar nu am ce fel de om a fost, dar dacă ai ajuns să-l urăști asta înseamnă că era un om rău.  Acum că el nu mai e o să poți să fii fericită alături de persoana pe care o iubești.
-Nu pot...
-De ce?
Își mai pusese o linguriță de zahăr. Mâna îi tremura incontrolabil, aproape vărsând tot ceaiul din cană, iar dintr-o dată o scăpă din mână. Erau doar cioburi în fața ei.
-Pentru că niciodată nu m-ar iubi așa cum o iubesc eu. Tot ce am făcut a fost pentru ea, doar pentru ea. Am făcut atât de multe sacrificii, mi-am distrus sufletul doar ca ea să fie bine.  Vreau doar să fie bine, să trăiască. Doar fericirea ei contează, doar a ei.
Frumoșii ei ochi erau inundați de lacrimi. Rimelul pe care îl avea pe gene începuse să îi se scurgă.  Îl întrista să o vadă așa, chiar empatiza cu ea, doar cu ea. Eunbyeol era singura persoana a cărei suferință chiar l-a atins.  Nu știa mai nimic  despre ea, îi spusese atât de puține, dar faptul că nu putea să fie cu persoana iubită îi se părea atât de trist și de nedrept.
Își întinse mâna spre a ei și cu o ușoară ezitare își puse mâna peste a ei.
Femeia avea un zâmbet atât de cald și frumos. Zâmbetul ei îi amintea foarte mult de zâmbetul lui Jimin.
-Niciodată nu ar putea să mă iubească pentru că ea nu e ca mine, ea nu ar putea să iubească o femeie. Sunt o idioată că m-am îndrăgostit de ea, cea mai mare idioată.
-Nu, nu ești. Îmi pare rău, atât de rău.
-Întotdeauna am fost dezgustată de bărbați. Mă dezgusta felul în care mă priveau, felul în care mă atingeau, dar tu nu mă dezguști deloc, tu nu ești ca restul. Nu te cunosc, dar cred că ești un om bun Jungkook.
-Un om bun?
-Da, un om bun care merită și sper să fie fericit.
Îmi amintești de cel mai bun prieten al meu din liceu. Și el era un om bun, sper că e fericit.
Niciodată nu am fost dezgustată de el. A fost singurul bărbat pe care l-am iubit, l-am iubit de parcă ar fi fost fratele meu.
-Nu ați păstrat legătura, nu?
-Nu, și poate e mai bine așa. Îți mulțumesc că m-ai ascultat Jungkook, îți mulțumesc din suflet.
-Nu cred că îl cunosc, dar care e numele lui?
-Min Yoongi, îl chema Min Yoongi.
-Min Yoongi, ce nume frumos. Sunt sigur că va fi fericit.
Lumea era un loc atât de mic, se gândi Jungkook. Cine ar fi crezut că Eunbyeol și Yoongi se cunoșteau.  Se întreba dacă Eunbyeol l-ar mai fi considerat un om bun dacă ar fi aflat că își dorea ca Yoongi să fie mort.  Pentru ea  el și Yoongi erau oameni buni, dar din păcate nu erau. Erau departe de a fi niște persoane bune.