ɴᴏ ᴄᴏɴᴛʀᴏʟ| jikook

40

Chiar se terminase? Se terminase totul între el și Jimin? Jimin nu-l iubea, nu-l iubise vreodată. Eșuase, poate era mai bine să renunțe căci să-l facă pe Jimin să se îndrăgostească de el devenise imposibile.
Se gândea ce făcuse greșit. De ce singura persoană a cărei iubire și-o dorea nu-l iubea? Se împăcase cu gândul că nimeni nu-l iubea, nici măcar părinții săi, dar pentru Jungkook era mult prea devastator că Jimin să nu-l iubească.
A crezut că o să fie fericit cu el pentru totdeauna. Și-a dedicat întreaga existență lui și pentru ce? Pentru nimic. După mult timp se simțea atât de trist încât își dorea să nu mai existe. Era atât de trist încât începuse să plângă. Plângea și știa că lui Jimin nici nu îi păsa cu adevărat de el. Îl rănise atât de rău, se jucase cu sentimentele lui, dar îi era imposibil să nu-l iubească. Era condamnat să fie veșnic îndrăgostit de cineva care mereu îl va face să sufere.
Își deschise telefonul și reciti toate mesajele drăguțe pe care Jimin i-le scrise. Tot ce i-a spus vreodată Jimin au fost doar minciuni, dar a iubit atât de mult acele minciuni și îi lipseau.
Iubirea lui Jimin a fost la fel de falsă precum el, dar Jungkook încă tânjea după ea. Să-l iubească pe Jimin era atât de distructiv, îi făcea rău, dar nu se putea opri. Nu era gata să renunțe la el, voia să fie cu el chiar dacă nu-l iubea.  Voia să fie cu el pentru totdeauna chiar dacă Jimin  era incapabil să iubească. Nici nu conta ce simțea Jimin, pentru  Jungkook conta ceea ce el simțea, iar ceea ce simțea era atât de profund și sincer.
Ori de câte ori își închidea ochii îi vedea zâmbetul. Zâmbetul lui Jimin mereu va fi preferatul lui și mereu îl va face să simtă atât de multă căldură. Zâmbetul lui îl salvase, dar îl și distruse. Ar fi fost capabil să facă orice doar ca Jimin să îi zâmbească, să-i zâmbească doar lui.
Oare cum ar fi fost viața lui dacă nu l-ar fi întâlnit pe Jimin? Cât de deprimantă ar fi fost?
Plângea și se uita prin pozele cu dragul lui Jimin. Plângea când vedea cât de frumos era, plângea când realiza că nu era a lui. Plângea și îi striga numele și era singur. Fără Jimin se simțea ca un om pe moarte.

***
(trecut, perspectivă Jungkook)

-Cât de repede trece timpul. Parcă mai ieri abia începeai gimnaziul, iar acum ai 15 ani, o să începi liceu. Cât de mult ai crescut puștiule.
Nu i-am spus nimic, nici nu înțelegeam de ce venise să mă viziteze și de ce îmi zâmbea. Găseam comportamentul lui Seokjin atât de straniu. Se comporta de parcă chiar mă vedea ca pe fratele lui mai mic, de parcă eram apropiați.
-Îmi pare rău că nu am putut să vin la ziua ta, dar am un cadou pentru tine.
-Zilele de naștere nu sunt atât de importante, nu înțeleg de ce oamenii le oferă atât de multă importanță.
- Nu știu, pur și simplu e frumos să le dai importanță. Cred că de fapt e frumos să dăm importanța oricărui lucru și moment din viața noastră. Viața e atât de frumoasă. Jungkook, ești prea tânăr ca să mori, de ce ai încercat să te sinucizi? Spune-mi ce simți. Îmi pasă de tine și vreau să te ajut.
-Nu am nevoie de ajutorul tău nici de compasiunea ta. Mai devreme sau mai târziu oricum o să mor, iar minciunile tale despre viață nu ajută deloc. Viața e groaznică și nedreaptă, iar cei care aleg să trăiască o fac doar pentru că le e frică de moarte sau sunt niște idioți ca tine care cred că fericirea chiar există. Nu există, există doar suferință și resemnare, atât.
-Jungkook mă doare că gândești așa. Nu știu ce se întâmplă în capul tău sau ce simți, dar o să îți spun ceva. În orice lucru frumos există ceva urât și viceversa. Viața e plină de surprize plăcute, dar și neplăcute. Indiferent de orice s-ar întâmpla trebuie să încercăm să trăim.
-Chiar crezi că am încercat să mă sinucid  pentru că sufăr? Nu sufăr pur și simplu nu simt nimic, nici fericire nici tristețe. Am vrut să mor pentru că pur și simplu nu simt nimic. Nu contează dacă mor sau trăiesc pentru mine nu contează. Viața e lipsită de sens și la fel și moartea.  Oricum ne naștem ca să murim.
-Cred că ai ajuns să nu simți nimic pentru că ai suferit și ai încercat să îți ignori sentimentele. Toți murim, dar nu ne naștem ca să murim, ci să iubim. Sper din suflet să ajungi să iubești atât de mult ceva sau pe cineva încât să îți dorești să trăiești cât mai mult.
În acel moment mi s-a părut stupid tot ce spunea Seokjin, dar nu era așa. Era stupid că nici nu voiam să-l ascult.  Credeam cu tărie că nimic nu avea sens. Mă săturasem să trăiesc o viață care nu îmi aparținea, o viață lipsită de iubire sau orice emoție frumoasă și înduioșătoare.
Mi-a zâmbit și mi-a oferit o cutie frumos împachetată. Am fost lipsit de orice reacție, dar  am simțit un oarecare entuziasm, gestul lui m-a emoționat. Eram mult prea bun în a îmi ascunde emoțiile, iar asta uram cel mai mult la mine, uram cât de departe eram de a părea uman.
Am deschis cu grijă cutia, ambalajul ei mă făcea să mă gândesc la cerul nopții. Am privit de nenumărate ori cerul noaptea. Chiar dacă stele erau atât de strălucitoare, iar luna atât de misterioasă, ceea ce iubeam era pur și simplu culoarea, nu îmi păsa nici de stele, nici de lună.  Era doar o culoare întunecată, nu avea nimic special și totuși eram atât de fascinat de o simplă culoare. 
-De ce o cameră de fotografiat? l-am întrebat analizând fiecare părticică a ei.
-Pentru că vreau să captezi  cu ea frumusețea vieții, iar în momentele în care crezi că viața e doar groaznică prin pozele pe care le-ai făcut vei vedea dovada că și frumusețea există și că  ar fi păcat să ne punem capăt vieții și să nu ne permitem să mai fim martori la frumos încă o dată. Fotografiază tot ce ți se pare frumos și tot ce iubești.
Nu voiam să recunosc, dar ceea ce spunea Seokjin era minunat. Îmi doream același lucru precum el. Îmi doream să simt ceva, orice doar nu goliciunea pe care o simțeam aproape zi de zi. Voiam să nu îmi ignor sentimentele, voiam să simt că trăiam.