Iubire neprevazută Vol. 2

Capitolul XXXVII

Rose

Sunt plictisită de atâtea hârti... De azi de dimineață de când tot primesc foi de semnat. Am reușit în sfârșit să extind centrul și acum mă chinui cu contractele de la firmele colaboratoare. Avocatul a plecat și l-am sunat pe tata și pe unchiul Matteo să mă ajute cum pot. Fiind polițiști de atâția ani se descurcă și ar observa dacă este ceva în neregulă în vreun contract.

— Mai sunt multe, scumpo? întreabă tata plictisit.

— Câteva. De ce? Te grăbești undeva?

— Nu, sunt liber astăzi. Dar mă dor ochii de la atâtea hârti. Am îmbătrânit.

Zâmbesc scurt. Nu se observă deloc. Pare la fel de tânăr ca acum zece ani.

— În week-end este ziua Adelei. I-am organizat împreună cu Raul o petrecere surpriză. spune unchiul Matteo.

— De ce nu mi-ați spus? Vă ajutam și eu... spun supărată.

Ador să organizez petreceri.

— Nu fi tristă, încă nu am făcut mare lucru. Poți să ni te alături, adaugă el.

Verișoara mea împlinește douăzeci și trei de ani. Este mai mică cu câteva luni decât mine. Am crescut ca surorile. O iubesc foarte mult.

— Bine, vă voi trimite niște idei de decorațiuni, spun încântată.

— Pana una alta,haideți să terminăm aici că nu mai ajungem acasă în seara asta dacă o ținem tot așa, spune unchiul.

— Ajungi tu nebunule că altfel te omoară sorumea. Cred că abia așteaptă să rămână casa goală ca să vă faceți de cap. Că tot veni vorba, Meli ce face cu rahiticul ăla al ei?

Unchiul se încordează și își trece nervos mâinile prin păr. Atât el cât și tata sunt niște bărbați foarte frumoși și arată extrem de bine la vârsta lor. Eu nu le-aș da mai mult de 30 de ani.

— Nu știu ce pu.. Iartă-mă Rose... Nu știu ce dracu ia făcut că nu l-am mai văzut prin peisaj. Sigur mi-a supărat fetița!

Alt tată super protectiv... Când vor înțelege că nu mai suntem niște fetițe?

— Ma ofer să mergem să îl învățăm o lecție! spune tata trosnind degetele pe care le împreunase.

— Nici gând! Meli este fată mare. Se descurcă singură. Nu vă băgați!

— Ști ceva? Ți-a spus ea ceva? întreabă unchiul.

Nu pot să spun. Este decizia ei dacă îi spune sau nu.

— Nu am auzit nimic, îl mint eu.

Prefer să nu mă amestec. Cel mai bine așa. Când va dori le v-a spune singură.

— Mă îngrijorează starea ei. Este tristă de la un timp și parcă și-a pierdut din zâmbetul de altădată.

Îmi pare rău să aud asta. Aș vrea să o ajut, dar nu vrea să ne spună mai multe.

Discuția ne este întreruptă de sunetul unui telefon. Îl ridic și văd că este tatăl lui Michael. De când mă sună acesta? Nu îmi amintesc să mă mai fi sunat până astăzi.

Răspund ușor nesigură, neînțelegând ce se întâmplă.

— Bună ziua! spun formal.

Nu prea am vorbit cu dânsul.

— Rose? mă întreabă cu un glas ciudat.

— Da, eu sunt. S-a întâmplat ceva?

— Michael... îi spune numele tremurând.