Iubire neprevazută Vol. 2

Capitolul XLIV

Rose

Sunt tare fericită pentru Adela și pentru Raul. Vor fi niște părinți super cool, iar eu o mătușă devotată. Abia aștept să îmi țin nepoțelul în brațe. Vestea ne-a făcut pe toții super fericiți.

Unchiul și acum plânge. Mătușa țopăie de fericire prin casă, iar mama mai că a înnebunit cu aranjarea camerei bebelușului. Ar trebui să aștepte măcar până vor afla sexul copilului și după să îi streseze culoarea tapetului din cameră.

Am plecat târziu de la Adela și am ajuns în jur de trei dimineața acasă. Ne-am descălțat și direct în pat am plonjat. Mă dor picioarele îngrijitor de la atâta stat în ele.

— A fost o seara lungă, spune Michael.

— Chiar a fost... Sunt frântă!

— Și eu!

Îi zâmbesc în întunericul camerei și își pune mâna pe după talia mea. Ador când adormim îmbrățișați. Îmi afund capul la pieptul lui și mă las pradă somnului care nu întârzie sa apară.

De dimineață sunt praf... Am dormit doar cinci ore pentru că trebuie să fiu la munca la ora nouă. Și Michael a plecat la firmă și am decis să ne întâlnim cu Adela și cu Raul după program ca să luăm cina și să sărbătorim vestea minunată ca vor deveni părinți. Abia aștept să o văd pe nebuna mea în rolul de mamă. Cine ar fi crezut...

Sunt în birou cu niște hârti de ordonat în momentul în care cineva bate la ușă.

— Bună Rose, spune Valeria din ușă.

— Bună scumpo, ce faci?

Intră în birou și o poftesc să se așeze.

— Foarte bine, tocmai ce m-am întors de la o plimbare.

— Ai fost cu Lucas? întreb și ea se înroșește.

Valeria nu mai ne este pacientă. S-a vindecat complet și continuă să își trăiască viața în liniște și cel mai important în fericire. Lucas o face fericită. Mereu se îmbujorează când vorbim despre el.

— Mă bucur pentru voi! Amândoi meritați să fiți fericiți.

— Mulțumesc Rose! Datorită vouă am reușit să scap de umbrele trecutului. Fără voi nu aș fi reușit.

Îi prind mâna în a mea și îi zâmbesc.

— Ești ca o soră pentru mine.

— Și tu, ești sora pe care mereu mi-am dorit-o! spune ea.

Ne-am atașat mult una de alta. Poate și pentru că poveștile ne erau asemănătoare, poate și din faptul că avem un comportament identic. Nu știu sigur care a fost cauza, dar mă bucur nespus că este așa.

— Cum este cu Lucas? întreb cu atenție.

— Este foarte atent cu mine... Simt chestii... Spune rușinată.

Dar nu are de ce. Iubirea este foarte frumoasă.

— Ce fel de chestii? întreb ridicându-mi o sprânceană.

Se face mai roșie în obraji și își retrage mâna, începând să se joace cu materialul bluzei de pe ea.

— Lucrurii... spune ea inocent.

— Fluturași? întreb vrând să o fac să recunoască.

Aprobă spășit uitându-se în jos.

— Cât de departe ați ajuns?

Mărește ochii surprinsă de întrebare.

— Foarte departe...spune extrem de jenată.

Lucas nemernicule...