Păcatele Evei

VI

                                                                  „Recunoaștem păcatele în alții, dar le experimentăm singuri"

  „Sentimente ciudate îmi acaparează pieptul în acest moment. Și aceste sentimente sunt ceva ce n-am m-ai simțit mai înainte - un amalgam de emoții, regrete, și speranțe pentru un viitor mai bun. Dar... v-a fi oare așa? Probabil... că nu," a fost ceea ce-a scris Eva în jurnalul ei înainte de-a părăsi acea casă despre care alții spuneau c-ar fi fost casa ei părintească.

  De fapt Eva nu se simțise niciodată ca acasă în acea casă. Chiar își amintește că simțise de atâtea ori că casa ei putea fi oriunde, mai ales după ce simțise acel straniu sentiment de pace în diferitele locuri în care ei trăiseră până să se întoarcă în Image. De aceea se întrebase mereu de ce simțea asta, deși mintea-i spunea mereu că aceea era și a fost mereu casa ei, satul care era locul de baștină al părintelui ei, un loc pe care trebuia să-l iubească. Dar chiar și așa, chiar după multe lupte lăuntrice, cu ea însăși, Eva nu ajunsese niciodată să iubească acele locuri așa cum și-ar fi dorit.

  Dar acel sentiment de stranietate Eva-l simțise și mai evident în momentul în care, întorcându-se de la lac, văzu trăsura neagră și elegantă a lui Brian părăsind curtea casei lor, iar faptul că el nu privi nicicând înapoi, nici măcar pentru o secundă ca s-o vadă, o făcu să se simtă de parcă visele ar fi părăsit-o dintr-o dată, grăbind-o să apuce pe-un drum spre necunoscut, un drum fără întoarcere de altfel. Pe urmă simți acea dureroasă apăsare pe suflet și mai ucigătoare în momentul în care-l văzu pe Alfred stând la fereastra biroului său și privind cu ură și cu un rânjet diavolesc pe față după acea trăsură care se pierdea în umbra drumului și-a copacilor înalți ce-l străjuiau.

  „Ce-i asta?" se întrebă Eva în sinea ei, atingându-și pieptul. „O luptă nebună cu destinul a unei după-amiezi în care până și soarele pare să se zbată ca să nu se înece în zarea apusului? Un presentiment poate care să-mi apese pieptul? Sau poate-i doar teama de-a părăsi aceste locuri? Dar, nu înțeleg: de ce mi se zbate totuși inima privind după un străin care pleacă fără să privească măcar pentru o secundă înapoi? L-am văzut doar pentru câteva clipe. Nu cred că simt mai mult pentru el decât pentru oricare altă ființă pe care-am întâlnit-o la viața mea. Și totuși, inima se zbate de parcă aș fi îndrăgostită."

  Dar foarte curând a înțeles că nu inima ei, care se zbătea atât de puternic în al ei piept, o făcea să simtă atât de vie anxietatea în al ei suflet. Era ceva ce ea descoperise în privirea lui Alfred, care continua să privească țintă cum trăsura lui Brian se îndepărta de-a lor casă. Și anume acea stranie licărire diavolească din ochii lui o făcu să se cutremure, din cap până-n picioare:

  „Sunt rivali!"

  Și asta i-a frânt inima inocentă în acel moment, căci obiectul adorației ei era cineva pe care tatăl ei îl considera un rival, iar ea nu înțelegea de ce era așa. De asemenea, ea simți că-i lipsesc puterile, că nimeni nu-i spune nimic și că-i complet ruptă de realitate astfel. Dar chiar și așa, ea a simțit că acolo era mai mult decât o simplă rivalitate dintre doi bărbați: era o poveste neterminată dintre acel străin și al ei tată, o istorie ciudată care stătea între ei și care de asemenea nicicând n-ar fi fost despre ea.

  Dar chiar dacă Eva ar fi vrut să petreacă ore și zile de-a rândul în căutarea răspunsurilor la toate întrebările din capul ei, răspunsuri care s-o ajute să descopere acel mister, nu avu destul timp, căci imediat ce trăsura lui Brian se pierdu cu totul la orizont, o alta roșie intră în a lor ogradă, la foarte scurt timp după aceea.

  Văzând acea trăsură elegantă, cu roșu și negru pe ea, intrând în a lor ogradă, Eva o privi îndelung până când vizitiul, un bărbat la vreo patruzeci și ceva de ani, o opri. Apoi, fata-l văzu pe acel vizitiu sărind de pe capră și apropiindu-se în grabă de ușa trăsurii pentru a o deschide și pentru a-și ajuta stăpânul să coboare.