Păcatele Evei

XLV

„Iar de-o fi să mor, voi muri împăcat, căci astfel voi fi ucis de-al dragostei venin"

  Beth nu putea nicidecum să adoarmă. Se tot foia în pat deja de vreo oră și ceva, dar nicidecum nu-și putea găsi locul, căci emoțiile revederii cu a ei tânără stăpână puseseră complet stăpânire pe ea și nu-i permiteau nicidecum să adoarmă. Se simțea oarecum străină în casa aceea, căci chiar dacă trăia acolo de vreo lună deja nu se putuse obișnui și pace cu acei pereți reci, cu acea atmosferă tăcută, cu bătrâna care, deși era extrem de bună cu ea și cu Stan, nu-i era nicidecum apropiată.

  Acum însă, că Eva era acolo, simți că din nou viața începea să pulseze în ea. Așa că se ridică brusc din pat, aprinse lumânarea și ieși tiptil din cameră, având grijă să facă cel mai mic zgomot posibil cu ușa.

  Degeaba se furișa ea însă, căci știa prea bine că toți ai casei sunt complet cufundați în somn dulce, iar holul gol, rece și slab iluminat era o dovadă vie a acestui fapt.

  Ușa camerei Evei se afla în capătul coridorului. După ce ajunse în fața ei, Beth ciocăni ușor, dar timp de câteva minute nimeni nu-i răspunse. Vru să se întoarcă, crezând că Eva doarme, dar un sentiment ciudat puse stăpânire pe ea, de parcă s-ar fi temut că Eva ar fi putut fugi undeva în plină noapte. Așa că crăpă nițel ușa și își ivi capul prin ea.

  Eva nu dormea însă. Stătea în fața ferestrei închise, privind noaptea de afară, cu mâinile cruciș pe piept și complet cufundată în gânduri. Din această cauză și nu simți când ușa fu deschisă de Beth. Doar când întunericul camerei fu ușor spintecat de mica și sfioasa luminiță a lămpii, ea se întoarse spre ușă și o văzu pe Beth oprită locului și neștiind ce să facă. „Intră, Beth!" spuse Eva zâmbind. „Dar... stinge lumânarea. Nu are rost să facem risipă de bunuri doar pentru a admira noaptea."

  Beth o ascultă în tăcere și apoi suflă de stinse lumânarea. Apoi puse sfeșnicul pe măsuța de alături și, cu pași timizi, se apropie de Eva și privi și ea afară.

  Deși era o noapte beznă, fără lună sau stele pe cer, căci în ziua din urmă fusese furtună, iar norii negri, încărcați de ploaie, încă mai târceau pe bolta vastă a cerului, copacul din fața ferestrei putea fi deslușit extrem de bine: ale lui ramuri groase, a lui trunchi și mai gros, dar ceea ce făcea splendidă acea priveliște era unduirea ușoară a crengilor ce aminteau oarecum de legănarea unei bărci pe ape, când totul în jur e cufundat în liniște, când se aude doar cântul duios al păsărilor și lovitura de lopeți mișcate de bărbatul iubit ce stă în fața ta.

  De fapt, Eva trăise o astfel de experiență. În acea primăvară, cu câteva zile înainte de a se despărți de Brian. El o invită la o plimbare, dar Eva îl rugă s-o ducă la lac. Știa că era de abia martie și că totul încă nu-i complet revenit la viață, dar ceva în interiorul ei o mișca să fie cât mai aproape de natură.

  „La lac? Pe vremea asta?" surâse Brian neîncrezător.

  „Da. Cred că va fi o experiență minunată să fim mai aproape de natură. Doar noi doi," răspunse Eva și, zâmbind, îl apucă de braț și-l trase după ea. „Nu cred că-mi puteți refuza această plăcere, domnule Beneath. Nu uitați că-mi datorați o poruncă."

  Brian iarăși zâmbi, amintindu-și de un pariu nevinovat făcut cu Eva în legătură cu o cursă de cai la care iubea deseori să asiste. El vru să parieze atunci pe un altul, dar tânăra insistă să fie pus pariul pe o frumoasă iapă arăbească surie. „Simt că ea va avea azi succesul meritat," insistase Eva, dar bărbatul nu era atât de încrezător. „Dacă totuși pierde, accept orice dorești," îi spuse ea, privindu-l încrezătoare în ochi. „Dar dacă totuși câștigă, atunci îmi ești dator cu o poruncă, domnule Brian Beneath și asta nu se discută."