Păcatele Evei

LXV

 „O inimă îndurerată nu spune nimănui despre ce simte de cei pe care-i iubește sunt în pericol"   

  Răcoarea acelei zile înnorate îl făcea să se simtă și mai înfrigurat decât fusese până atunci, în ciuda faptului că calul de sub el era ud leoarcă din cauza galopului nebun pe care Brian și-l dorise pentru a-și limpezi mintea. Însă nici galopul cela dea lungul imensei câmpii și nici vântul ce bătea destul de crunt peste a sa față nu-l făcură să-și ușureze sufletul. Ba din contră: își simțea inima nebună făcându-și de cap în al său piept în timp ce mintea și-o simțea amorțită și asta-l făcea să-l doară puternic în moalele capului.

  Și se opri: simțind că calul pe spatele căruia se afla era sleit de puteri. De fapt, cel sleit de puteri era Brian, care simțise nevoia să se oprească datorită durerii de cap tot mai puternice și mai puternice. Apoi, când calul se opri și începu a fornăi puternic din nări în încercarea de a-și recupera puterile și respirația normală, Brian se zgudui și el în același timp cu calul care se scutură brusc pentru a-și calma pielea furnicată de mii și mii de crampe cauzate de fugă și de contrastul dintre căldura înflăcărată din al său corp și frigul ce începu să-i înconjoare în grabă asemeni unei pisici șirete ce stă de pândă după șoarecele ce se credea deștept și se avântase cu capul înainte după brânza pusă de momeală într-un colț.

  De fapt așa se simțea și Brian: ca fiind capcana cuiva. A cui însă nu știa și începuse el a se simți astfel de când îl întâlnise prima dată pe contele Shark. Iar astăzi, când Bardain îi spuse că simte pericolul și că ar fi mai bine ca el și Eva să plece din țară, fie și măcar pentru o perioadă, acel sentiment de teamă și neliniște reveni atât de puternic în sufletul lui Brian încât îl făcea să se asfixieze.

  De asta și se duse la grajduri: să fugă de lume, să fugă de realitate, de propria minte, și de teama din suflet. Nu făcuse în schimb decât să accentueze acele sentimente și mai mult.

  Deodată însă tresări: „ia stai, dacă Bardain a venit încoace și apoi s-a îndreptat spre Londra, înseamnă că se va întoarce în Image noaptea târziu cel mai devreme sau mâine în zori. Atunci... cum rămâne cu Eva? A rămas complet singură?" și Brian se cutremură iarăși și privi în spate, spre locul dinspre care galopase, spre neanturi.

  Apoi, de parcă ar fi simțit pericolul suflându-i puternic în ceafă, sări iarăși pe spatele calului de pe care se dăduse jos pentru o scurtă perioadă pentru ai da aceluia șansa să respire fără o povară pe umeri și, dându-i puternic pinteni sub coaste, Brian goni pe drumul înapoi.

  Numai că în drum se răzgândi și în loc să se întoarcă la conacul lui Shelby Storm, o coti pe drumul din stânga, la aceeași răscruce unde Colby îi pierduse urmele lui Bardain pentru prima dată, și apoi goni ca vântul prin pădure și peste câmpie până ajunse în Image.

  Era deja pe amurgite când ajunse în sat și-o ploaie rece, răzleață începuse a cerne de ceva vreme. Numai că lui Brian puțin îi păsa că se va uda până la piele sau că calul înfierbântat, după goana nebună pe care o dăduseră până acolo, poate muri. Ceea ce-l speria pe el de moarte era faptul că Evei i se putea întâmpla ceva, iar asta într-adevăr îi oprea inima în piept.

  Ajuns în fața casei sări numaidecât de pe spatele calului și-o ținu într-o goană spre casă strigând într-una numele Evei.

  În spatele lui însă, calul negru se prăbuși la pământ, în genunchi, căutând alinare de la răcoarea pământului îmbibat de apă și de durerea cerului, în timp ce amare dureri cernite din înalturi băteau barabana și pe spatele înfierbântat și asudat al animalului care simțea că nu m-ai are puteri să se ridice.