Păcatele Evei

LXXIX

„Plânge cerul de la atâta trădare. Vom fi noi oare bine în cele din urmă?"

  „Dispari pentru o vreme," îi spuse Lyre ajutorului său Patrick, aruncând la picioarele aceluia plicul cel galben pe care-l luase din camera lui Bardain, căci el fusese cel văzut de Sophie înainte de moarte, un plic care de altfel n-avea nimic important în el.

  Patrick, un tânăr de nici 25 de ani, se închină rapid și, după ce se aplecă de luă plicul de jos, de grăbi spre ușă. În drum spre ușă însă dădu nas în nas cu Lorenne, cu care schimbă câteva priviri fugare, după care dispăru când aceasta-i făcuse cu capul că-i liber să plece.

  „N-am chef de discuții inutile," îi șuieră Lyre Lorennei, văzută oprită la nici câțiva pași de al său birou. „Nu după această seară când totul merge al naibii de prost."

  „Te referi la moartea Sophiei Anderson Bell?" spuse Lorenne calm, deloc deranjată de privirile pline de ură și furie ale bătrânului de 75 de ani, care apucă dintr-o dată sticla de whisky uitată pe masă, căci o aduse acolo ca să-și toarne în pahar, dar aflând despre cele întâmplate în casa Sophiei, uită și de băutură și de tot.

  „Tu și al tău prost obicei de-a asculta pe la uși," îi șuieră iar bătrânul printre dinți și aruncă sticla înspre ea, sticlă care trecu pe lângă Lorenne și se sparse apoi de marginea de lemn a fotoliului din stânga ei.

  „Mă știi prea bine și totuși reacționezi astfel ori de câte ori mă vezi, mirându-te de parcă ar fi prima dată," îi spuse Lorenne încrezătoare și pe un ton extrem de familiar, de parcă cei doi ar fi fost soți sau amanți și nu doar doi membri ai unei organizații pe care încercau s-o facă și mai prosperă decât era până în acele clipe. „Totuși nu ca să ascult a ta conversație neinteresantă cu Patrick am venit aici."

  „Deci?" bombăni moșneagul, privind-o țintă.

  „Ai musafiri și... chiar dacă n-ai tu plăcere să discuți cu nimeni în astă seară, au alții se pare dorința s-o facă."

  „Alții? Cine anume?" murmură Lyre, vădit deranjat de acea impertinență a unui oaspete ce poposise în a lui casă la acea oră târzie.

  „Keen. Vincent Keen," spuse Lorenne pe un ton șuierat, rostit astfel de parcă ar fi încercat să-l provoace pe bătrân la ceartă. „Motivul însă mi-i necunoscut, cu toate că aș putea bănui."

  „Nu cred să fie moartea Sophiei Anderson Bell. E prea curând ca poliția să fie aici pentru asta."

  „Nici nu m-am referit la asta, Lyre," spuse Lorenne, apropiindu-se de același fotoliu de marginea căruia se sparse sticla. Apoi, după ce scutură cioburile de pe el c-o batistă pe care-o scoase din sân, se așeză pe el, picior peste picior și, în timp ce-și aranja fustele rochiei lungi, își continuă gândul. „Keen de altfel e un câine șiret și al naibii de inteligent, care-ar fi putut aduce poliția în această casă cât ai zice pește de-ar fi lucrat pentru ei. Totuși... e doar un detectiv privat și cred că a lui investigație are de-a face cu Brian Beneath."

  Auzind numele lui Brian, Lyre scrâșni din dinți și, apucând bastonul din lemn de frasin, frumos pictat și ornamentat, ce stătea sprijinit de scaunul lui, se sprijini în el și se îndreptă spre ușă, bombănind: „să vedem atunci cât de deștept e al tău câine, căci... tare nu-mi plac mie copoii care-și bagă nasul mereu unde nu le fierbe oala."

  Totuși, chiar dacă cuvintele bătrânului răsunară ca o invitație să-l urmeze, Lorenne stătu locului, căci știa ea că dacă apare în fața lui Keen, mai ales după ce aflase că Christine deschise gura și-i spuse acestuia despre moartea lui Emily, își va da numaidecât seama că ar putea avea de-a face cu decizia Evei de-al părăsi pe Brian, iar asta cu adevărat ar fi fost periculos, căci... deși cei doi fuseseră în mare secret în Image și-i „propuseră" Evei un pact, era totuși conștient că a lor implicare trebuia să rămână cât se poate de secretă.