Păcatele Evei

XXIV

                                                               „Nu trezi demonul adormit, dacă nu vrei să fii înghițit de iad"

  „Sunteți la curent, doamnă Beneath, că soțul dvs. va avea un copil cu o altă femeie?"

  În acel moment, Sophie simți de parcă un fulger o lovi în moalele capului în timp ce se afla în plină stradă, udată până la piele de-o ploaie torențială. Și nu era o exagerare acea comparație, căci Sophie într-adevăr simți asta, auzind întrebarea lui Emily, care venise în acea zi și „insistase" să fie primită în audiență, chiar dacă ea n-avea ochi s-o vadă pe „amanta soțului celei mai bune prietene."

  „Un copil?" bâigui în cele din urmă Sophie în capul ei. „Nu poate fi. Nu atât de repede," și, forțându-se să-și ascundă tremurul mâinilor, Sophie o privi țintă pe dușmancă în ochi. „Nu cred că-i ceva de interesul dumneavoastră, domnișoară Davis. Ceea ce face sau nu soțul meu... în afara acestei case... ne privește doar pe noi doi și pe nimeni altcineva," spuse Sophie scurt, în timp ce tremura înăuntrul ființei ei ca o frunză luată pe sus de vânt.

  Răspunsul Sophiei însă schiță un zâmbet pe fața lui Emily. Aceasta însă preferă să nu-și dea arama pe față atât de curând, făcând-o pe „cealaltă" să înțeleagă că era la curent cu toate, în special cu acel tremur al mâinilor pe care tot încerca în zadar să-l ascundă și, pentru a prelungi și mai mult agonia gazdei, lăsând-o să lupte cu proprii demoni interiori, Emily se aplecă, luă ceașca de ceai în mână, din care sorbi ulterior, îndelung.

  Apoi, când decise ea că era în sfârșit momentul să continue acea conversație, Emily spuse calm: „poate și aveți dreptate. Dar să spunem că doar încercam să vă informez despre ceva despre care sunt sigură că nu știați: ca de la femeie la femeie," și, spunând asta, Emily schiță un zâmbet provocator.

  Spre surprinderea lui Emily, Sophie tot zâmbi, luând și ea ceașca ei în mână, din care bău. Dar, în timp ce sorbea din acel ceai aburind, gazda își tot privea vizitatoarea pe sub sprâncene, de parcă ar fi fost un uliu cu ochii pe-un șoarece ce caută disperat calea spre a lui gaură, chiar și dacă Emily nu părea deloc speriată.

  „Același demon ca totdeauna," gândi Sophie, analizând cu atenție fiecare trăsătură a feței rivalei. Și... atât de curând înțelese cât de mult o ura de fapt pe această femeie. Da, o ura: cu tot sufletul, din simplul motiv că Emily fusese amanta lui Luis Chesterman timp de-o viață, iar tot ceea ce ura soția lui Luis, devenea imediat un obiect nedorit și pentru Sophie, căci cele două prietene aveau nu doar același suflet de gheață, dar și aceleași maniere dure de-ași îngenunchea rivalul și, de era necesar, să-l distrugă.

  „Spunea o amantă despre o alta," o „înțepă" Sophie pe Emily, și spuse acea remarcă pe-un așa ton încât să-i ajungă la inimă. Dar ceea ce făcuse greșit era că nicicând nu încercase de fapt să ghicească măcar la ce se gândea dușmanca din fața ei, ca să fie sigură că a ei următoare mușcătură v-a fi una mortală.

  „Mai bine să fii amanta, decât soția prostuță și încornorată care stă închisă în casă și n-are habar de nimic," veni contraatacul lui Emily. „Și... ceea ce mi se pare straniu e că n-ai întrebat deloc despre cine poate fi acea persoană. Nu-mi spune: știi deja?"

  Sophie păstră tăcerea o vreme, timp în care se aplecă și lăsă ceașca de ceai pe măsuța de cafea, ca mai apoi să-și pună mâinile pe genunchi, una peste alta și, holbându-se în ochii lui Emily, încercă s-o intimideze astfel. Dar ceea ce nu știa ea era că al ei truc, care funcționa atât de perfect cu alte femei pe care ea le considera inferioare ei, n-ar fi funcționat nicicând cu Emily, pentru simplul fapt că ea era obișnuită să aibă de-a face cu „doamne" de tipul Sophiei Anderson Bell – arogante și care credeau că întreaga lume ar trebui să se târâie la picioarele lor. Mai ales Sophie nu știa că Emily deja-i dejucase acel fals plan de-a părea indiferentă, când de fapt, adânc în sufletul ei, se încinse focul geloziei care-o ucidea pe dinăuntru, chiar dacă în exterior părea extrem de calmă.