Păcatele Evei

XXXVIII

                                 „Timpurile se schimbă, dar nu și oamenii, care ne pândesc de pretutindeni"

  Începutul de septembrie era atât de cald și de plăcut, că încă te ducea cu gândul la vară și nu la o vară oarecare, ci la una în care sufletul ți se trezise din amorțeală, se îndrăgostise și dintr-odată încetase a m-ai fi copil.

  Dar totuși, această iubire pasageră, iubire de-o vară la care visează mulți, nu-i decât o iluzie, de aceea, odată și odată, unuia i-i dat să se trezească la viață și să se întoarcă la realitatea căreia îi aparține.

  „Așa e viața. Nu te pui cu ea," șopti încet Eva și-și atinse pântecul frumos rotunjit, încercând parcă să-i transmită întreaga dragoste de care era capabilă a ei inimă.

  Dar acea atingere n-o calmă ca de obicei, ci din contră: inima i se strânse cât un purice, sufletul îi amorți și un fel de ticăială i se auzea în urechi, de parcă cineva ar fi luat o bucată de metal și lovea ușurel într-un altul, nu pentru a produce cuiva vreun rău, dar măcar să-l scoată pe celălalt din sărite.

  Iar cea care-și ieșea mai tot timpul din fire era Eva, căci zilele treceau, lunile treceau și la fel se duceau și săptămânile, iar speranțele ei până atunci pline de căldură și visare se năruiau asemenea unui castel din joc de cărți atins de o mică rafală de vânt, iar acele speranțe aveau toate un chip și-un nume - Brian Beneath.

  „De ce nu vine? De ce el nu vine?" șopti din nou Eva și, de parcă o amețeală ar fi pus stăpânire pe ea, tânăra închise ochii, sprijinindu-se de trunchiul primului copac pe care-l întâlnise în cale.

  Apoi brusc fu prinsă de mână și ajutată de cineva să se așeze pe bancheta de alături, iar când Eva în sfârșit putu alunga acea amețeală pasageră și deschise ochii văzu în fața ei un străin zâmbindu-i.

  Tânăra însă nu-i zâmbi, căci deși străinul părea amabil, Evei nu-i plăcu al lui zâmbet, oarecum forțat și cu o aură ciudată plutind în jurul lui. „Cine sunteți?" îl întrebă în cele din urmă tânăra.

  „Aaa, cine sunt eu?! Să zicem că un cunoscut care trecea pe alături și a decis să vă dea o mână de ajutor. Se pare că aveți destulă nevoie de asta," spuse el și ochii i se ațintiră ușor asupra pântecului ei rotunjit, care se zărea prin conturul rochiei destul de voalate, croite astfel pentru a ascunde sarcina de ochii curioșilor.

  Însă se pare că detaliul ce era o iluzie pentru alții, nu trecu nevăzut de către străin, iar asta îi șopti Evei să fie cât se poate de precaută, căci nu știi peste cine dai în acele zilele și mai ales cu ce intenții se apropie unul de tine.

  „Și totuși, ar trebui să vă știu?" întrebă fata, îndreptându-se de șale și încercând să ascundă pe cât se poate conturul rotunjit al rochiei.

  „Personal nu știu dacă ne-am cunoscut vreodată, dar din punct de vedere social sunteți o adevărată legendă, domnișoară Stonebridge."

  Inima Evei tresări speriată, căci nu se așteptase ca străinul să-i știe numele și din câte poate vedea din ale lui mișcări sigure în timp ce pășește prin spatele ei, înconjurând banca de lemn și așezându-se alături de ea, tipul nu-i un oarecare, venit aici fără treabă, iar dacă a reușit în cele din urmă să-i afle identitatea, după eforturile enorme pe care le depuseseră Emily și Lorenne pentru a șterge numele Evei din toate registrele, se pare că tipul ăsta este fără doar și poate în relații bune cu poliția Londoneză, iar dacă se știe bine cu comisarii poliției centrale fără doar și poate că nu-i fu deloc greu să dea cu ea.