Păcatele Evei

XLIV

„Să nu mă uiți, prietene, căci dragostea noastră o iau cu mine oriunde-o-i fi"

  Lacrimi curgeau din cer în timp ce trăsura se îndepărta de Brighton. Dar chiar și așa, chiar dacă natura în jur părea s-o jelească, Eva nu se simțea mai bine, căci tristețea ce puse stăpânire pe ea era din ce în ce mai apăsătoare, o tristețe născută dintr-o nouă trădare: a lui Emily Davis, care-o scoase din Londra chipurile pentru a o salva de planul macabru al Christinei, dar care într-un sfârșit se dovedi a fi chiar mai crudă decât doamna Bircham în sine.

  Trăsura o leagăna ușor, căci drumurile se înfundau încet-încet sub ropotul ploii, căci era timpul ca toamna să-și facă loc prin acele locuri și să picteze tabloul naturii în galben, furând de la el suflet și tinerețe.

  „Și iar e toamnă," se gândi tristă Eva. „Și iarăși fug undeva," m-ai spuse ea în gând, căci își dădu seama fără să vrea că trecuse exact un an de când părăsise casa părintească, alungată de acolo de soartă. Iar acum, la un an după acel incident, i-i dat din nou să „fugă."

  Lacrimi începură din nou să-i curgă șiroaie pe obraji, căci realiză încă odată că de fapt în tot acest timp tânjise după a ei casă părintească. Tânjise după prietenia ei cu Beth și că voia să aibă acea putere magică care s-o ajute să întoarcă timpul și să nu plece de acasă sau cel puțin s-o aibă pe Beth alături, căci chiar dacă nu era decât o țărancă ignorantă cum o credeau mulți pe Beth, ea măcar era sinceră și era mereu de partea Evei.

  „Mi-aș dori să fi fost egoistă atunci, Albert," spuse ea în cele din urmă, după ce marea de lacrimi se revărsă din ai ei ochi frumoși și inundă al ei suflet ostenit, calmând focul ce-o ardea pe dinăuntru. Apoi privi afară, la ropotul ploii ce bătea în geam, în timp ce aștepta răspunsul lui Albert, care întârzia să vină. „Albert, tu... ție ți-a fost dor vreodată de cineva sau de ceva?" insistă tânăra, dar iar doar liniștea o calmă, plutind ușor în jurul ei.

  Decise să tacă, gândindu-se că probabil Albert n-o auzise. De fapt bărbatul se lupta cu el însuși în acele momente, căci auzise a fetei întrebări și știa prea bine răspunsul, dar nu-l putea rosti cu voce tare, căci asta însemna să se trădeze pe sine însuși, iar asta era chiar și mai dureros decât faptul că a trădat-o pe Emily, când a părăsit casa, luând acest copil cu el. Așa că păstră și în continuare tăcerea. Dar al lui oftat ușor fu auzit de Bachaco care înțelese că stăpânului său îi este atât de greu pe suflet, și necheză ușor, dându-i de înțeles că-i este alături.

  Albert zâmbi trist, căci realiză iar și iar, pentru a nu știu câta oară, că în ciuda speranțelor pe care și le puse în oameni, a viselor avute în legătură cu ei, mereu îl trădaseră și numai Bachaco fusese alături de el: necondiționat. De fapt nu chiar atât de necondiționat, căci mereu cerșea zahăr. Dar Albert era sigur că chiar și dacă va înceta a m-ai avea atât de multă grijă de el și chiar și dacă nu-i va m-ai da zahăr, calul nu-l va trăda și va fi mereu lângă el.

   În cele din urmă, privi la cerul încărcat de nori vineții și înțelese că ploaia nu se va termina curând. Și m-ai era și vântul: rece, de toamnă târzie, chiar dacă vremea era încă de început de septembrie, iar a lui răceală te tăia până la oase. Surâse din nou la gândul că acasă probabil le simțiră lipsa și curând în urma lor vor fi trimiși gonași să-i urmărească și să-i prindă. Dar... avuse el grijă și de asta, să-i întârzie, căci cei care puteau asculta ordinul lui Emily și să-i urmeze, fuseseră trimiși de Albert cu treburi și trebuiau să se întoarcă doar a doua zi dimineață. Astfel bărbatul sperase să câștige timp, căci chiar dacă pornise la drum idee nu avea încotro s-o ia.