Păcatele Evei

XLI

„O mlaștină fără fund este asemenea iadului: îți fură sufletul și nu te lasă să respiri"

  „Mi-ar plăcea să vorbesc cu domnișoara Emily Davis, dacă e posibil?" îi spuse Keen servitoarei, când aceasta întredeschise ușa și-l întrebă cu jumătate de voce ce dorește.

  Drept răspuns însă, bătrâna servitoare înclină ușor din cap, semn că merge să întrebe și că el ar trebui să aștepte lângă ușă.

  Lui Keen însă acel „salut" nu-i prea fu pe plac, dar își dădu și seama că nu are de ales. Așa că răspunse tot printr-o înclinare ușoară a capului și, când ușa se închise cu zgomot în fața lui, Keen se dădu câțiva pași mai în spate și analiză grădina.

  Deși era început de toamnă, natura în jur arăta încă destul de frumoasă, fără urme de îngălbenire, iar asta era ceva neașteptat pentru acea perioadă a vremii. În plus, arbuștii frumos tăiați, de parcă cineva ar fi sculptat figurine în natura vie, dădeau un aspect aristocratic casei, dar în același timp făceau grădina să arate și mai viu, în timp ce cei dornici de visare se puteau opri în fața arbuștilor modelați și să se lase pradă unei călătorii prin lumi în care alți „intruși" n-ar fi ajuns.

  Apoi, urmau copacii: erau în jur de 10, toți mesteceni falnici, probabil cu vârsta peste 100 de ani, însă încă destul de trainici. Al lor trunchi gros și a lor bogată coroană împletită cu crengi vechi și noi, groase și subțiri, dar și de micile scorburi ale veverițelor în trunchiul lor, erau ceva splendid de privit, căci oamenii acelor timpuri nu prea aveau multe lucruri de care să se bucure. Însă, atunci când se aflau în sânul naturii, fie ea și natura din propria curte, le dădea libertatea să respire în voie și, de ce și nu, să dea frâu emoțiilor și să arate toată dragostea de care erau în stare.

  După o scurtă vreme de privit la jocul stângaci, dar plin de farmec, a două roșcate veverițe pe creanga cea mai de jos a unui mesteacăn, Vincent își scoase ceasul și, privind ora, își dădu seama că trecuseră deja mai mult de 15 minute, dar servitoarea nu se întoarse cu niciun răspuns, iar asta el consideră a fi o impolitețe impardonabilă.

  Când se decise însă să m-ai bată odată la ușă și să-și arate astfel nemulțumirea de a fi lăsat să aștepte afară, fără ca măcar o persoană din acea casă de oameni respectabili să se sinchisească a-i spune măcar o vorbă, Keen auzi zgomotul unei calești apropiindu-se. Așa că întoarse capul spre drum.

  Deși trăsura era încă destul de departe de casă, Keen era sigur că se îndrepta anume înspre locul în care era el. De aceea decise că-i m-ai bine să aștepte, căci îi spunea lui inima că-i posibil să aibă parte de o întâlnire neașteptată.

  Și așa a și fost, căci zece minute mai târziu, trăsura opri în fața casei și, înainte de a se coborî de pe capră, Albert îi aruncă o privire nemulțumită lui Keen, semn că detectivul venise în momentul cel mai inoportun. Însă, deși ardea de dorință să-i spună ceva neplăcut musafirului nepoftit și chiar să-i ardă una în caz că nu înțelege, Albert decise să se calmeze și, trăgând aer adânc în piept, se apropie de ușa trăsurii ca s-o ajute pe Eva să coboare.

  Fata era mai palidă decât de obicei, iar asta îi atrase atenția lui Keen, căci își aminti pentru o clipă de momentul în care o ajutase în parc să se așeze pe bancă, căci avea în acel moment aceeași nuanță pală în obraji.

  Eva însă se miră și mai mult văzându-l așteptând în fața ușii. Și, deși și-ar fi dorit imediat să intre în casă și să se întindă pe pat, pentru a-și recupera forțele, fata decise totuși să-i arate un oarecare respect lui Keen, așa că se apropie de el cu pași lenți, încă sprijinindu-se de Albert.