Păcatele Evei

VIII

                                                           „Dacă nu cunoști sursa misterului, încearcă să te menții în umbră"

  Londra. Un oraș pe care Eva-l cunoscuse cândva, căci se născuse în acest oraș și tot în acest oraș aflase pentru prima dată ce-nseamnă trădare, când, într-una din zilele când se plimba ca de obicei cu a ei guvernantă, cu domnișoara Anne Ground, îl văzuse pe tatăl ei cu o altă femeie.

  Și faptul că-l văzuse pe Alfred cu o altă femeie fu pentru fetița de 5 ani ceva cu adevărat impresionant și nu tocmai în sensul bun al cuvântului. Iar acea durere din sufletul copilei se datora crudei realități care-i rânjise atunci în față, tot pentru prima dată - aflase motivul pentru care al ei tată nu găsea niciodată timp pentru a-l petrece cu ea.

  Și acel gând că-i părăsită de tată nu era doar o invenție a minții unui copil de 5 ani, ci era purul adevăr, căci Alfred era mai tot timpul plecat și puteau trece zile, săptămâni sau chiar luni până să se întoarcă acasă, iar a lui absență îi rănea inima Evei de fiecare dată.

  În timp însă, a lui absență deveni o rutină, Eva încetă să-l m-ai aștepte atât de mult și-și găsi refugiul în cărți. Și nu prea conta despre ce era acea poveste, doar simplu fapt că micuța Eva se putea identifica cu unul dintre personaje, trăind a lui istorie de parcă ar fi fost proprie, îi dădea un motiv în plus să continue să trăiască și să zâmbească.

  Apoi, tot în timp, Eva începu a zâmbi doar fiind în pielea vreunui personaj. În lumea reală însă găsea din ce în ce mai puține motive de fericire, căci nimeni n-avea grijă de ea, în afară de guvernanta care-i dădea educație, dar nu era nici în inima ei loc pentru iubire, iar faptul că era de capul ei nu însemna numaidecât un lucru bun, căci deseori ajungea să sufere pentru chinurile imaginare ale cuiva, făcându-i inima să sângereze atât de mult. Dar totuși, fiind liberă să facă ce voia, Eva se putea cufunda în cărți, găsi lumi noi, găsi noi prieteni cu care să-și aline singurătatea.

  Ba chiar își amintește că atunci când ea și domnișoara Anne îl văzură pe Alfred cu a lui nouă amantă, guvernanta încercă s-o cotească pe-o altă stradă pentru a o scuti pe fetiță de-o suferință inutilă. Numai că Eva-l văzuse deja și se oprise în loc, privind țintă la Alfred care era prea ocupat să-și curteze noua cucerire ca să privească în jur și să-și vadă fiica. Pentru el nu era nimic mai important în acel moment decât acea femeie, iar simplul fapt că fetița lui stătea și-l privea, întrebându-se cum putuse al ei tată să se comporte astfel chiar în plină stradă, era ceva ce nu-l deranja. Și, chiar de s-ar fi întors atunci și-ar fi văzut-o, probabil c-ar fi trecut doar pe alături, prefăcându-se că n-o zărise, că n-o cunoaște, că nu se întâmplase nimic, convins fiind c-o fetiță de 5 ani nu are nici cea mai mică idee despre astfel de povești, c-o să uite cât de curând așa cum fac toți copii de vârsta ei și c-o să-și trăiască pe urmă propria viață.

  S-ar fi înșelat însă, căci Eva nu uitase nimic. De ce? Nici ea nu știa. Și încercase ea să uite acel incident, dar îi fu imposibil, căci era asemănător cu un ghimpe bine prins în a ei inimă, un ghimpe care se afunda tot mai mult și mai mult în rana sângerândă de încerca să-l scoată de-acolo și să-l arunce. Ba chiar, în timp, acel ghimpe ajunse să prindă rădăcini în inima copilei și ea ajunse să urască orice femeie văzută lângă al ei tată.

  Apoi, când crescu un pic mai mare și putea înțelege mai multe despre viață, Eva dădu un nume acelui spin: Alfred Stonebridge, care-i era tată și protector, dar care era în realitate un mare ticălos, care nu dădea doi bani pe-a ei suferință, la fel cum nu se preocupase nicicând nici de inima lui Helen.