Păcatele Evei

XXVII

                                                                       „Secrete nu-s cele care-s necunoscute, dar cele care ucid"

  La o săptămână după ce au părăsit Londra, Eva și domnișoara Davis au ajuns în Portsmouth, sudul Angliei, încercând astfel să fie cât mai departe posibil de Luis și Christine.

  Dar deoarece călătoria dură mai mult decât se așteptaseră, ajunseră acolo ca vai de ei: flămânzi și obosiți de ziceai că-s trei fantome ambulante și nu oameni în carne și oase. Dar chiar dacă se așteptaseră că vor fi în cele din urmă sleiți de puteri, preferaseră să nu se oprească pentru mult timp în același loc pentru a nu fi recunoscuți de cineva care-ar fi putut raporta a lor locație ulterior în caz că Luis sau Christine trimiseră pe cineva după ei sau dăduseră ordin să fie găsiți numaidecât.

  Se opreau de fapt doar pentru scurt timp: în reprize de câte un sfert de oră sau jumătate de oră în anumite localuri retrase și cât mai puțin frecventate de oameni, și doar Albert părăsea trăsura ca să meargă să cumpere mâncare în mici restaurante sau dughene, căci considerau ei că astfel dau mai puțin de bănuit.

  Tocmai de aceea, din cauza măsurilor de precauție atât de drastice, Evei îi fu cu adevărat dificil, căci un drum lung în condiția ei era mult mai obositor și mai iritant decât pentru o persoană „normală," așa cum erau Albert și Emily, iar tânăra începu să simtă destul de des de altfel oboseala cauzată de sarcină. Dar, chiar dacă era acel drum greu și lung, de parcă ar fi fost drumul spre pierzanie, ea nu se plânse deloc, știind prea bine că al ei copil trebuie să rămână un secret, unul extrem de strict de altfel și mai ales știind că chiar și de s-ar fi plâns n-ar fi ajutat la nimic, căci a se opri undeva pentru mai mult timp însemna să se pună în mare pericol toți.

  De fapt Emily-i spuse de copil cu două săptămâni mai înainte, la câteva zile după ce-o vizită doctorul, iar asta se întâmplă doar după ce domnișoara Davis văzu că fata mânca prea mult și asta era ceva ce nu putea trece neobservat de Christine, care putea să-și dea astfel seama despre sarcină și s-o mute pe Eva într-un loc secret, până când Brian nu va face tot ce-i va pofti Christinei inima. Astfel, domnișoara Davis decise să-și asume riscul și-i spuse fetei să fie atentă cu ce spune sau cât mănâncă, cel puțin până ea găsește o soluție la acea „problemă."

  Asta însă a fost o problemă pentru Eva, cel puțin la început, simțind că a ei viață era pe sfârșite și dacă Brian nu acceptă copilul atunci va fi forțată să-l crească singură, iar asta cu siguranță nu intra în planurile ei. Dar, cam la o săptămână după aflarea veștii, Eva începu să simtă o căldură plăcută în inimă și, când era sigură că n-o ascultă nimeni și că nu-i spionată de nicăieri, începu să vorbească cu al ei copil: despre ale ei vise, despre cele citite într-o carte interesantă, despre planurile ei legate de Brian și despre a lor frumoasă poveste de dragoste.

  Și se gândi foarte mult dacă să-i spună lui Brian sau nu despre al lor copil. Emily însă o convinse că nu-i o idee bună totuși, căci Brian era implicat într-un proiect controlat de Christine și că el n-ar fi putut-o proteja de „Furnicile Roșii." Astfel ea decise să păstreze tăcerea și să aștepte.

  Cu astfel de amintiri în minte, Eva se uită pe geam și înțelese că era deja noapte când în sfârșit trăsura se opri în fața casei Lorennei Fabeau, o franțuzoaică, căsătorită însă cu un lord englez în urmă cu aproape un sfert de secol, dar care era văduvă în acel moment. Și, cum nu avea pe altcineva de care să aibă grijă sau cui să-i arate a ei întreagă preocupare, Lorenne se decise să devină aliata lui Emily în cele din urmă și, din când în când, a ei casă devenea centru secret de întâlnire pentru „Furnicile Roșii," cel puțin pentru partea ceea de agenți controlați de Emily.