Păcatele Evei

LXVII

„Iluzia unei iubiri e moartea sufletului ce se transformă în scrum la despărțire"

  „E atât de mică," murmură doamna Huntington, stând pe pat și privind la fața adormită a micuței. „Și atât de nefericită. Exact ca și mama ei, căci... și Eva a rămas orfană de mamă tot la o astfel de vârstă fragedă."

  „Orfană?" întrebă mirat Brian care se întoarse spre bătrână și-o privi țintă, când până atunci stătuse în fața ferestrei, cu mâinile încrucișate pe piept și privind la ploaia torențială de afară, care-și făcea de cap cu frunzele toamnei, lipsite de culoare vie și aparent fără viață. Apoi, el făcu câțiva pași spre pat, se așeză pe marginea lui și privi și el la fața adormită a fiicei, care pentru el era un înger trimis lui, din ceruri. „Aici cred că vă înșelați, doamnă Huntington, căci Eva e alături de noi, vie, și Slava Domnului sănătoasă, în ciuda nașterii grele."

  „E alături și e absentă, domnule Beneath. Nu uitați de asta," spuse bătrâna cu glas blajin, fără să-l privească. Apoi, Alice atinse obrajii micuței, mângâindu-i îndelung. „Încă țin minte cum arăta Eva în primele zile de după naștere: era leit această micuță - atât de fragedă, atât de inocentă, atât de lipsită de apărare. Și totuși, chiar dacă sunt atât de asemănătoare ca fizic, au și ceva distinct în al lor destin."

  „Precum?" întrebă Brian, atingând mâna micuței care, prin somn, îi strânse cu putere degetul, de parcă s-ar fi temut să-l piardă. Apoi, copila gânguri, cu ochii închiși, se mișcă puțin și cât de curând adormi în mângâierile bătrânei care-i murmura cuvinte blajine ca s-o calmeze. Abia când micuța adormi din nou strâns, doamna Huntington spuse, dar tot fără a-l privi pe Brian:

  „Faptul că ea are un tată, în timp ce Eva nu-l avea."

  „Dar totuși, Alfred Stonebridge a luat-o de la dumneavoastră și a crescut-o. În felul lui, dar a crescut-o."

  Alice însă surâse amarnic: „mai degrabă s-a asigurat că nu rămâne singur și că... poate cândva va avea parte de averea lui Lyre Walker."

  „Lui Lyre Walker? De ce spuneți asta? Din câte știu Lyre Walker nicicând n-a fost interesat de nepoata lui."

  „Aici te înșeli, domnul meu, căci... Lyre Walker a trecut pragul casei mele, în ziua morții lui Helen," și doamna Huntington privi în ochii lui Brian, pentru prima dată de când intraseră în acea cameră.

  Brian însă era confuz, căci niciodată nu se gândise măcar că Lyre Walker și-ar fi iertat fiica.

  „Și iarăși te înșeli, domnule Beneath," spuse Alice, de parcă i-ar fi citit gândurile. „Lyre Walker nu s-a reîntâlnit cu Helen cât era încă în viață, ci doar după moartea ei."

  „După moarte? Vreți să spuneți că a mers la mormântul ei ca să-și ceară iertare?"

  „Ba nu. Omul cela nu știe ce-nseamnă a simți părere de rău sau ați cere iertare. Din contră: el a venit în casa mea pentru a se asigura că are o problemă în minus în viață și a venit acolo abia după a patra scrisoare pe care i-am trimis-o: primele trei îl anunțau despre situația grea în care se afla Helen, dar pe care le-a ignorat, în timp ce a patra îl vestea de moartea ei. Anume această a patra scrisoare a fost și cea care i-a îndemnat pașii spre a mea reședință. Și... încă țin minte momentul în care am deschis ușa și, cu ochi reci, de rege al gheții, m-a întrebat: „unde-i moarta?" și Alice iar zâmbi amar: „de parcă ar fi întrebat: unde-ai pus sarea?"

  „Dar Eva? A văzut el atunci copila?"

  „Nu, nici măcar nu s-a interesat de soarta ei. A mers direct în camera în care dormea Helen, pe veci. Dar... ce i-a spus el atunci ființei care atât de mult tânjise să-l m-ai vadă măcar odată înainte de moarte și care zăcea în acele clipe fără suflare în fața lui - nu știu, căci... imediat ce-a intrat în cameră, a închis ușa după el, ordonând să nu fie deranjat. Și... să fiu sinceră n-am intrat atunci după el, căci m-am gândit că măcar faptul că-și va vedea fiica zăcând fără viață îi va înmuia inima și se va ocupa de nepoată. Dar... m-am înșelat, căci... zece minute după aceea, a părăsit a mea casă fără măcar să întrebe nimic de Eva și fără măcar să se uite înapoi. Doar mi-a dat câteva monede de aur, pentru a organiza decent funerariile lui Helen și a plecat. De aceea am și trimis apoi o altă scrisoare lui Alfred Stonebridge, la câteva zile după moartea lui Helen, căci... într-adevăr nu știam ce să fac cu Eva. Și... nici nu știi cât regret și până astăzi că am trimis acea ultimă scrisoare."