Păcatele Evei

XXII

                                                           „Când crezi că ești prea deștept, cazi numaidecât în capcană"

  Alfred era bolnav de-o săptămână deja, dar nu avea pe nimeni alături de el care să-i dea măcar o cană cu apă ca să-și poată potoli setea sau care măcar să-i fi stropit buzele uscate pentru a nu le m-ai simți atât de aspre. Și, pentru prima dată în viața lui, regretă faptul că n-o forțase pe Beth să rămână în casa lui în acea zi când ea plecase.

  Și ar fi putut-o forța să stea în casa lui tocmai pentru că el considera că ea trebuia să-i fie recunoscătoare pentru tot ceea ce făcuse el pentru dânsa de când o găsise la vârsta de 5 ani: hoinărind pe străzi, singură, murdară, și murind de foame, cu ai ei ochi mici și negri arătând de parcă ar fi fost ochii unui mic lup sălbatic.

  De fapt, încă-și amintește că atunci când a găsit-o singurul lucru pe care fata și-l amintea era al ei nume, dar nu-i putu spune nimic nici cine-ar putea fi ai ei părinți, nici de unde era. Și, indiferent de cât de mult nu s-a străduit Alfred să-i găsească părinții ori măcar vreo rudă îndepărtată căreia să-i dea fata în grijă, nu putu și pace. Abia atunci, abia când pierdu și ultima nădejde de-a găsi pe cineva căruia să i-o lase pe Beth și astfel să se descotorosească de ea, se hotărî Alfred în cele din urmă s-o lase în casa lui, ca servitoare, iar asta se întâmplă doar după multe zile în care Eva plânse și-l implorase să lase acea fetiță să trăiască cu ei.

  Fiind de aceeași vârstă, fetele se împrieteniră numaidecât și foarte curând, iar Alfred înțelese că-i totuși mai bine să ai o servitoare căreia să nu-i plătești salariu, da s-o îmbraci cu ce rămâne de la a ta fiică și s-o hrănești cu ce rămâne de la masa ta, decât să plătești bani buni unei servitoare țâfnoase care la prima neplăcere o să-ți arate coada, părăsind în grabă a ta casă. Astfel, găsind acea scuză pentru a-și justifica alegerea făcută, Alfred își spuse de asemenea că-i vor rămâne mai mulți bani pentru jocurile de noroc nefiind nevoit să plătească încă un salariu, iar asta-l făcu în cele din urmă să zâmbească fericit.

  Apoi, imediat ce-și puse asta în minte, Alfred începu să dispară cu zilele de acasă, lăsând fetele în grija unei bone pe care-o plătea destul de prost de altfel și care și ea ca și Alfred făcea ce făcea și dispărea uneori.

  Totuși, chiar și dacă femeia se pierdea adesea pe undeva, nu uită să le învețe pe fete cele trebuincioase pentru a supraviețui, iar când ele erau deja destul de mari ca să-și poată purta singure de grijă, cam pe când aveau ele vreo 12 ani, doamna în cauză, căruia Beth și Eva îi spuneau simplu „doamna Bufniță" fără s-o jignească de fel, dispăru pur și simplu din a lor casă, luând cu dânsa cele câteva lucruri care-i aparțineau și nicicând fetele nu m-ai auziră de ea sau aflară pe unde-și pierduse urmele în cele din urmă.

  Chiar și așa, chiar dacă bona se pierduse de altfel fără să-și ia măcar la revedere de la ele, fetele-și aminteau cu mare haz de ea, în special de modul ei de-a le preda anumite lecții de viață, iar unul dintre acestea fu despre cum ar trebui să se măture pe jos.

  În ziua aceea, când „doamna Bufniță" decise că e timpul ca ele să știe despre curățenie, pe când aveau vreo 8 ani, le dădu fiecăreia din ele câte o mătură și le puse să măture curtea din față. Numai că doamna, fiind prea ocupată să-și servească cafeluța de după amiază, m-ai uită să le spună acestora că înainte de-a mătura ograda ceea ar trebui să stropească cu niște apă în jur ca să nu se ridice colbul. Așa că, după ce terminară ele în sfârșit de măturat acea ogradă, ridicând un nor de praf de acoperise acela întreaga proprietate a lui Stonebridge, și făcând și un mare tărăboi de altfel, căci erau gălăgioase din fire când erau împreună, de făcură până și bietele găini să sară de pe cuibare și să-și ia lumea în cap de răul lor, fetele intrară în casă.