Păcatele Evei

X

„Memoriile rămân memorii, indiferent dacă vrei să-ți amintești de ele sau nu"

  Când Eva s-a trezit în sfârșit din al ei somn agitat era deja dimineața târziu, în jur de 10. Și, chiar dacă simțea că se trezise deja de-a binelea și că era timpul să se ridice din pat, simțea totuși în piept un sentiment ciudat, de parcă ar fi vrut să m-ai doarmă sau de parcă acel cineva necunoscut, care trăia în interiorul ei și pe care-l cunoscuse încă de mic copil, ar fi încercat s-o preîntâmpine astfel în legătură cu un eveniment neplăcut care se apropia. Ori... poate era doar lenea? Evei însă-i era prea greu să răspundă la acea întrebare.

  Totuși, chiar dacă n-avea nici cea mai mică dorință să se ridice din pat sau să facă orice altceva datorită oboselii care începu să se resimtă deodată atât de puternic în ale ei oase, fata totuși știa că n-are de ales, căci se afla într-o casă străină, într-un pat străin, într-un loc unde-s străine obiceiurile pentru ea. De aceea, încercă să facă un minim efort și să se ridice măcar pe șezute.

  Și-i reuși: cu greu, dar se ridică. Totuși, își simțea capul greu, încărcat de gânduri negre și încurcate, și-un gust neplăcut, amar i se aciuase din senin pe limbă. „Probabil e pentru că n-am pus nimic în gură de aseară, de când am părăsit Image-ul," se gândi Eva. Dar... ceva în interiorul ei îi spunea că totuși nu-i chiar așa. „Atunci? Ce să fie asta oare? O altă presimțire ca cele pe care le-am simțit adesea înaintea zilei de ieri când am fost anunțată atât de neașteptat că trebuie să-mi părăsesc a mea casă?" Probabil că da. Nici ea nu știa răspuns la acea întrebare, la fel cum nu m-ai era sigură de nimic în ultima vreme.

  Oricum, sentimentele ciudate nu-i erau străine: le avea încă din copilărie, din ziua când își văzuse tatăl în plină stradă alături de-o altă femeie, sentimente care n-o părăsiră nici pentru o clipă de-a lungul anilor și care, tot în timp, ajunseră să-i devină prietene.

  Ba mai mult: îi vorbise și lui Beth adesea despre ele. Acel copil inocent însă nu le putu înțelege și-i spunea adesea că are prea mult timp liber la dispoziție și că din această cauză gândurile i-o iau razna. Da iaca dacă ar pune mâna pe mătură sau să spele vreun vas la bucătărie, altfel ar sta lucrurile și în capul ei.

  Evei însă nu-i surâdea acea idee și nu pentru că ar fi fost lenoasă din fire ori că n-ar fi știut cum se spală un vas sau cum se ține mătura de coadă, ci pur și simplu își dădea seama că de-ar face aceleași lucruri ca și Beth, de-ar fi ocupată ziulica întreagă, atunci nu i-ar rămâne timp suficient pentru ea și pentru ale ei romane în care-și avea mai tot timpul nasul băgat între filele lor.

  Și totuși, de ce se gândise ea la toate acestea și în special la Beth?! „Probabil pentru că mă simt vinovată că n-am luat-o cu mine și că nu mi-am luat rămas bun de la ea," murmură Eva. Dar... era deja prea târziu pentru toate.

  Deodată însă tresări, auzind un straniu sunet în urechi, de parcă ceva, adânc înăuntrul craniului ei, ar fi zângănit și, deși crezuse că acel țiuit neplăcut o să treacă cât de curând, Eva înțelese că nu-i chiar așa și că era la fel de încăpățânat precum era ea. De aceea, minute după ce-l auzise pentru prima dată, Evei acel țiuit continuă să-i stăruie în urechi.

  Și, tocmai pentru că acel țiuit continua să-i stăruie în urechi, Eva începu să se foiască în pat și-l simți la fel de rece precum îl simțise o noapte întreagă, deși focul arsese mocnit în sobă aproape tot timpul. Cu toate acestea însă simțise destul de bine pe piele, întrându-i parcă prin toți porii, acel frig de parcă ar fi fost ace subțiri.

  Iar asta era ceva cu adevărat ciudat, ceva ce nu-și putea explica de fel. De aceea începu să-și pună felurite întrebări în timp ce se tot foia de pe-o parte pe alta încercând să găsească măcar o poziție mai comodă. Dar... nu-i reușea și pace.