Păcatele Evei

LXXIV

  „Bunule prieten, cum îți merg treburile? La fel ții dor și ție de vremuri demult apuse?"

  O mână caldă pusă pe spatele lui Black Sunshine îl făcu pe bietul cal să tresară ușor și să privească în dreapta de unde se simțise intrusul apropiindu-se de el. Apoi, mișcându-și coada dintr-o parte într-alta, de parcă s-ar fi apărat de muște, deși nu se vedea nici măcar una prin preajmă, calul își continuă al său festin cu fânul proaspăt pus în iesle de Stan, care era de fapt și cel ce-și plimba acum mâna în sus și-n jos pe spatele bătrânului cal a cărui piele tremura ușor mânată de-o tainică plăcere interioară, căci chiar dacă nu prea fusese el mângâiat la viața lui, știa prea bine și acest cal ce-nseamnă plăceri lumești și în special cele în care o mână caldă, mâna unui prieten bun, îți netezește încet pielea, făcând-o să tremure ușor și încălzindu-te până-n străfundul sufletului.

  Numai că, așa cum îi era obiceiul, Raven necheză ușor din staulul de alături, arătându-și a lui nevinovată gelozie, căci chiar dacă era mai tânăr era totuși și mai răsfățat. De asta-și arăta caracterul ori de câte ori avea posibilitatea, mai ales acum de când dispăruse Bardain și rămaseră de capul lor.

  Ei bine nici chiar de capul lor, căci Stan avea grijă de ei la fel sau poate chiar mai mult decât avuse Bardain grijă de ai săi prieteni nevorbitori, căci Stan era acel tip de om căruia făpturile neajutorate, în special cele nevorbitoare, îi erau cele mai dragi și putea sta ore în șir lângă ele, vorbindu-le despre ale sale vise și planuri, ascultându-le oful și, când era și el mai melancolic din fire, iar în ultima vreme asta cu melancolia din sufletul băiatului se întâmpla tot mai des, le mângâia îndelung spinările celor doi cai pe care-i avea în grijă, căci măcar astfel își alina dorul ce-l ardea pe dinăuntru: dorul cela pentru doi ochi de șoarece și-o bucată de blană mătăsoasă, scăldată din belșug în smoală.

  „Nu ți-a spus nimeni că mângâind prea mult animalele le răsfeți de-or ajunge să nu m-ai asculte de vorbă bună?" auzi Stan vocea lui Colby și tresări, iar când privi înspre intrarea în grajd, îl văzu pe acela stând în ușă și jucându-se cu un pai pe care-l molfeca între dinți.

  Stan însă nu-i răspunse, deși tare-și m-ai dorea băiatul să-i ardă două la moacă și să se răzbune astfel pentru cele întâmplate cu Bardain, căci de când cu întâmplarea de la conacul lui Shelby Storm, când Bardain îi spuse să fie cu ochii în patru și apoi dispăruse, băiatul ajunse de-l învinovățea cel mai mult pe Colby pentru acele evenimente, deși știa prea bine că acela nu-i decât o slugă, iar o slugă credincioasă mereu ascultă doar ordine.

  Totuși, așa cum credea băiatul, ordinele-s pentru a le îndeplini, dar dacă nu-s ele chiar drepte ordinele celea, om fiind le poți și ignora, căci... doar pentru asta m-ai există omenie pe lumea asta, nu?! Dar... la fel de bine înțelegea băiatul că uneori viața nu-i așa cum și-o dorește unul și că pentru a supraviețui unul face lucruri de care nu s-ar fi crezut nicicând capabil. Și știa băiatul astfel de lucruri tocmai pentru că trăise o viață ciudată, o viață străină și colțoasă, o viață care-l atacase mai întotdeauna din toate părțile de parcă viața ceea ar fi fost o haită de câini turbați și-nfometați care se aruncau mai mereu asupra bietelor suflete nevinovate, înspăimântându-le de moarte și forțându-le să se ascundă până și-n gaură de șoarece de trebuie numai să supraviețuiască.

  De aceea și tăcu când Colby-i vorbise intrând în grajd: își aduse aminte de greutățile pe care viața i le puse adesea în față, în special cele cu pierderea ființelor dragi, căci mai mereu când ajungea Stan să se atașeze de cineva, se întâmpla ceva ciudat, ceva fulger care-l lăsa singur și îngenuncheat, înfuriat pe viață și pe ale ei legi nedrepte. Și... înghițind în sec pentru a nu se lăsa pradă plânsului, aducându-și aminte de acele clipe, și pentru a nu-i m-ai spune cuvinte de ocară lui Colby, băiatul apucă doi morcovi aduși de el într-o găleată, tocmai pentru a răsfăța pân la refuz cei doi cai și-ai face să uite de a lor pierde, căci el credea că ei suferă cel mai mult cu absența lui Bardain. Apoi Stan se apropie întâi de Raven și-i dădu să roadă morcovul ce-l strângea în mâna dreaptă.