Păcatele Evei

LXVI

 „Nașterea poate fi o binecuvântare sau o apăsătoare povară"

  Deși Evei îi stătură alături atât o moașă iscusită, cât și un felcer adus din Londra de către Stan, nu putu da naștere decât a doua zi dimineață, pe la orele 09. Însă chinurile strașnice simțite în timpul nașterii, cât și faptul că era prea slabă și prea sleită de puteri emoțional, o făcură cât de curând să ceară să fie lăsată singură și chiar refuzase să vadă copilul.

  „Cum să nu vrea să-și vadă copilul?" se deranjase Brian. „Doar i-a dat naștere. A purtat această micuță în pântece timp de nouă luni, a simțit-o mișcându-se sub inimă, crescând de la un simplu embrion până la minunea care este astăzi, cum e posibil să refuze s-o vadă?" tot murmura el înnebunit, căci pentru Brian era de neconceput ca o mamă să refuze să-și vadă pruncul abia născut.

  „La unele femei e normal," îl liniștise medicul. „Mai ales în starea ei, căci nu doar că e foarte tânără, dar și lipsită de puteri. Dați-i vreme să-și revină și pe urmă ea singură o să vrea să-și vadă copilul. Până una alta găsiți o doică și pe cineva care să aibă grijă de prunc. Pe mamă însă n-o forțați ori nu știm de ce poate fi în stare."

  Și Brian îl ascultă și găsi cât de curând o femeie în sat care avea un copil mic, dar care putea hrăni doi și-o angajă să aibă grijă și de micuța care rămase însă fără nume, căci Brian nu voia să-și numească fetița fără ca Eva să fie de acord cu acel nume.

  Numai că orele treceau, zilele treceau, dar Eva părea să nu vrea să-i vadă: nici pe el, nici pe fetiță, și doar moașei care avuse grijă de ea îi permitea să intră la ea în cameră, iar asta începu al scoate pe Brian din minți, căci el știa prea bine că acel refuz al ei se datora unui motiv real, iar asta putea fi fără doar și poate doar din cauza acelei vizite de acum câteva zile. Cine să fi fost acele două persoane care se văzură cu Eva sau ce-i spuseseră ele de ea fugise nebună pe câmp în ciuda faptul că simțise de cu zi crampe în abdomen ce păreau a o anunța de naștere, nu putu afla, căci ori de câte ori Brian încercă să intre în cameră, Eva avea o criză de nervi și-i striga înnebunită să iasă din cameră și să nu m-ai îndrăznească să se apropie de ea nicicând.

  Iar asta-l rănea și mai mult. Mai ales îl rănea să știe că al lui copil își trăiește primele zile din viață fără a ei mamă alături, simțind atât de cruntă povara vieții în al ei suflet neprihănit. Dar... nu avea ce face, decât să petreacă ore în șir lângă micuță, veghindu-i somnul sau privind în ai ei ochi tulburi când era trează.

  În cele din urmă Brian își aduse aminte de doamna Huntington și de Beth și-l trimise pe Stan să le caute, crezând că a lor prezență o va ajuta pe Eva să-și revină din strașnica depresie în care căzuse, căci doar la asta se putuse gândi bărbatul ca fiind motivul ca o mamă să refuze aș vedea copilul.

  Și Stan se grăbi spre Londra să ducă al său mesaj, lăsându-l singur cu a lui tristețe, în timp ce-și ținea micuța în brațe, lângă fereastră, privind trăsura care se îndepărta în grabă de acea casă și, pentru prima dată de când veniseră acolo, Brian simți nevoia și el să plece și cât mai departe.

  Auzind însă scâncetul micuței ce începu deodată a se mișca în ale sale brațe, Brian tresări și-o privi. Micuța se liniști cât de curând însă și căscă dulce, iar asta-l făcu pe Brian să zâmbească și acela era primul lui zâmbet în multă vreme.

  „La fel de frumoasă ca a ta mamă, Laura. Atât de frumoasă!" și-i mângâie copilei obrăjorii, iar acea dulce mângâiere a tatălui, în care el îi transmitea întreaga sa dragoste, o făcură pe micuța Laura să se miște iar în somn și cât de curând îl prinse de deget, iar asta-l surprinse, căci nu se așteptase ca copila să-l înțeleagă.