Păcatele Evei

LI

„Prietenia și iubirea sunt un fals inventat de oameni"

  „A murit ca un câine, așa cum și-a trăit și viața," murmură în șoaptă Keen, stând în pirostrii, lângă trupul fără viață a lui Albert, de care poliția dăduse la marginea unei păduri la câteva zile după ce fusese ucis.

  Deși prima impresie era că fusese ucis în timp ce se întorcea acasă, căzând victima unui atac tâlhăresc, detectivul știa prea bine că lucrurile fuseseră plănuite astfel pentru a ascunde mârșăvia cuiva și știa prea bine a cui: a lui Emily Davis.

  Pe de-o parte simțea o oarecare liniște, știindu-l pe Albert în afara jocului, căci de el îi fusese cel mai mult teamă. Pe de alta însă: îi părea rău că căruțașul sfârșise astfel, mai ales știind cât de loial îi fusese el lui Emily.

„A fost otrăvit," spuse deodată medicul legist de-l făcu și pe Keen să tresară. „Are încă urme de cianură pe buze."

  „N-a fost totuși infarct așa cum se bănuise la început, nu?" îl întrebă Keen pe medic, ridicându-se în picioare și privind cu încredere la doctorul josuț și grăsuț, care-și ștergea mâinile cu spirt, pentru a le dezinfecta după ce atinse mortul.

  Medicul era un bărbat la vreo 40 de ani, îmbrăcat neglijent, semn că era de capul lui, fără vreo femeie în casă care să aibă grijă cât de cât de el și la fel de bine atrăgea atenția și chelia care-i acoperea mai mult din jumătatea capului.

  „Așa păru la început, după culoarea buzelor și a unghiilor. Însă argintul nu minte," spuse el, arătându-i lui Keen acul subțire pe care-l scosese nu demult din gura lui Albert și care era complet negru. „Dacă ar fi fost infarct, frumosul ăsta ar fi fost mai pur decât însăși inocența. Așa însă, arătând mai negru ca și catranul, îmi dă 100% siguranța că au scăpat de el: sigur și curat."

  „Au scăpat de el," murmură încă odată Keen și privi din nou spre Albert, care zăcea la pământ, cu fața în sus și cu mâinile pe piept așa cum avuse grijă medicul să i se le așeze, căci în ciuda aparenței fizice neîngrijite a doctorului John Krane el era un om sensibil la ale lui și în general se milostivea de cei morți, lăsați în voia soartei și, nu doar odată, îngropase pe cineva sărman, din propriul buzunar.

  „Eh, ce ți-i și cu viața asta: trăiești ani dea rândul cu cineva, îl slujești cu devotament, mai ceva ca un câine, și ajungi de sfârșești la marginea pădurii - singur și înfrigurat."

  „De frig sunt sigur că deja nu-l m-ai simte," spuse sec Keen și-i făcu cu capul unuia dintre soldați să se apropie cu targa și să ia trupul de acolo.

  „Poate și aveți dreptate, detectiv Keen. Însă: de că-i trist e trist. Mai ales știind că n-o să reclame nimeni trupul pentru înmormântare."

  „Eu însă sunt sigur că da," spuse Keen, sigur pe sine, căci știa el prea bine că domnișoara Davis va juca teatru până la urmă și că în ciuda secretelor ce roiau în jurul morții căruțașului ei, va avea grijă ca măcar să fie condus cum trebuie pe ultimul drum. „Oricum: cel puțin voi avea eu grijă de asta. Ne vedem mai târziu pentru raport," îi m-ai spuse el medicului, după care porni în urma tărgii, pe care era dus trupul lui Albert.

  Deși putea să treacă pe alături și să urce în trăsura care-l aștepta nu departe, Keen preferă totuși să pășească agale, cu grijă și cu mâinile în buzunare, în timp ce privea țintă spre tălpile goale ale lui Albert, pe jumătate dezgolite de materialul alb care căzuse neglijent pe-o parte când soldații ridicară targa de jos. „Ia stai puțin," îi spuse detectivul soldatului din urmă și acesta se opri, forțându-l și pe cel din față să stea.