Păcatele Evei

LXXXII

„N-am crezut nicicând că viața mea va fi atât de cruntă cu mine"

  „Plecați! Imediat! Ambele plecați de aici!" le strigă Lorenne fetelor, fugind pe scări și, apucându-le de braț, le scutură puternic ca să le facă să-și vină în fire, căci ambele stăteau ca împietrite în același loc și privind țintă spre locul unde zăcea Christine.

  Deodată Lorenne se puse în fața Evei, ascunzând trupul Christinei de privirea tinerei și, apucând-o cu ambele mâini de obraji, îi spuse: „ascultă încoace, Eva - nicicând niciodată nu vorbi despre cele întâmplate aici. Ne-am înțeles?"

  Tremurând ca varga, Eva nu-i răspunse, ci doar privi țintă în ochii Lorennei, care-o privea insistent și, cât de curând, ochii tinerei începură să joace în lacrimi. „Nu, nu-i timpul pentru lacrimi," îi strigă Lorenne. „E timpul să vă luați ambele în mâini și să vă strângeți lucrurile, iar de cineva vă întreabă vreodată unde erați în momentul în care Christine Bircham a căzut pe scări, îi veți spune scurt: cât mai departe de ea. Și... nici să nu vă treacă prin cap să menționați că v-ați certat cu ea. M-ați înțeles? Să nu spuneți nimic din ceea ce vă poate face suspecte sau să vă bage în probleme. De aceea... ascultați-mi sfatul și cât mai curând mergeți de vă strângeți lucrurile," le ordonă doamna Fabeau și le împinse de la spate, forțându-le să se îndepărteze de acel loc.

  Abia când ușa camerei Evei se închise în urma celor două tinere, Lorenne se grăbi de coborî scările și, cu mână tremurândă, chiar dacă nu știa nici ea de ce se simțea astfel, apropie degetul arătător de nările Christinei și așteptă. Dar... nu simți a ei suflare nici după vreo 2 minute de așteptare, iar asta o făcu să scape un oftat prelung. Apoi, după ce strânse de câteva ori mâinile în pumni și le relaxă pentru a se calma, Lorenne îi atinse Christinei grumazul și verifică dacă are puls. Și... făcu brusc ochi mari: Christine avea încă puls, chiar dacă foarte slab. Dar... cât de curând acel puls, ce abia se simțea la pipăit, încetă și Lorenne înțelese că într-adevăr e totul pierdut.

  „La mama dracului! Numai asta lipsea!" murmură ea, deși ea singură venise acolo să îndeplinească ordinul lui Lyre Walker și să scape de Christine. Numai că ceea ce Lorenne avea de gând era s-o trimită pe doamna Bircham cât mai departe de acolo, spunându-i că „Furnicile Roșii" au decis s-o elimine și dacă ține la viața ei ar trebui să fugă departe-departe de acele locuri și să nu se m-ai întoarcă nicicând.

  Viața însă, ca întotdeauna, avea alte planuri pentru ea, planuri care nu intrau deloc în lista ei de „trebuie neapărat să fac." Dar... cum n-avea altceva de făcut, trebuia doar să se resemneze.

                                                                                                ***

  Cu sufletul la gură și cu sângele înghețat parcă în vene, Eva strângea înfrigurată ale ei lucruri, vârându-le grăbită în mica valijoară pe care o aduse cu ea.

  Anne, la fel de împietrită ca și Eva, stătea pe pat și privea țintă la fereastra abia luminată, căci acea zi era una extrem de mohorâtă, cu un cer plumburiu, de parcă ar fi fost un copil bosumflat pe cale să izbucnească în plâns.

  „Ce ne facem, Eva?" murmură în cele din urmă Anne, fără să-și ia ochii de la geam.

  Eva, fără să se oprească din ceea ce făcea, spuse: „nimic. Deja nu m-ai e nimic de făcut, Anne. Doar s-o ascultăm pe Lorenne și să plecăm de aici. E cel mai bine pentru noi."

  „Dar, Eva, noi... am ucis-o pe doamna Bircham!" aproape că strigă Anne. Eva însă-i acoperi brusc gura cu palma și, privind-o țintă în ochi, îi spuse: