Păcatele Evei

LXXI

„Lasă-mi Doamne nebunia, căci măcar cu ea mă simt atotputernic"

  În pași mărunți, în pași de dans, vântul începu să înconjoare orașul, arătând lumii ale lui cunoștințe despre ce-i tango-ul și care-i ritmul lui perfect. Iar pentru a fi totul cât mai verosimil posibil, vântul cela nebun, vântul cela năstrușnic de sfârșit de toamnă începu a strânge în brațe frunzele galbene ce se vedeau căzute din belșug pe trotuare și pe întinsurile de lângă ele, făcând acel imens teritoriu să pară doar un simplu și ciudat ring de dans: pentru toamnă și-ale ei podoabe.

  Și era atât de frumos de privit la acea nebunie de culori care te pătrundea până la suflet, făcându-te să te simți asemeni lor: ciudat, îndrăgostit, melancolic și mândru de cine ești, căci chiar de toamna nu-i văzută la fel pe niciun petic de pământ ea totuși e unică în felul ei, „la fel cum sunt oamenii cu ale lor năstrușnicii," murmură Keen pe înfundate, stând în pirostrii și privind la nebunia ceea tomnatică care se împrăștiase peste tot în jurul lui, săltând încet de pe pământ când vântul pătrundea pe sub acel covor multicolor sau rotindu-se în cercuri stranii, uneori ovalice, când se desprindeau codițele frunzelor de pe crengi și le lăsau pe acele podoabe multicolore să rotească în aer în line ritmuri de tangou sălbatic și unic în același timp, până ajungeau pe pământ și întregeau și ele acea podoabă căzută din înalturi, dar care într-un final fusese menită doar să încălzească trupul obosit al vremii, numit al nostru bătrân pământ, c-o haină groasă, ce-o dăinui ea poate până hăt în primăvară.

  „De ce credeți astfel?" îl întrebă Lenny pe Keen, aflându-se la doar un pas în spatele detectivului, în picioare și privind și el la acea splendoare de culori și forme întinsă pretutindeni la picioarele lor și până hăt în zare, o splendoare care fusese udată din belșug de lacrimile cerului c-o seară mai înainte, dar care totuși m-ai scăpa câte o lacrimă și în acel moment, lacrimi răvășite de rafalele jucăușe de vânt care atingeau pielea obrajilor celor doi bărbați din când în când când vântului celuia jucăuș îi trecea prin minte să-i încerce și pe ei de-s buni tovarăși de joacă.

  „Pentru că și omul ca și natura joacă uneori doar după ale lui principii, iar șiretenia lor nu-i ceva de care să ne putem da seama atât de ușor," răspunse Keen într-o doară, tot privind țintă în zare.

  „Și totuși: pe om îl poți ajunge să-l cunoști în cele din urmă. Pe natură însă n-o să ajungem nicicând s-o cunoaștem cu adevărat. Cred," spuse Lenny și surâse, căci nici lui măcar nu-i venea să creadă că astfel de cuvinte îi putură trece prin minte.

  Auzindu-l astfel vorbind și știind că de fapt să vorbească astfel nu-i stătea în fire lui Lenny, Keen întoarse capul și-l privi îndelung pe mult mai tânărul său asistent care continua să privească depărtarea. Și, deși vruse să spună ceva ca să-i întregească rândurile tânărului, Keen decise totuși să tacă și-și întoarse iarăși fața spre zare, lăsând-o să-l admire în toată splendoarea lui.

  Totuși, simțind că-i amorțiseră picioarele, se ridică și-și îndreptă puțin spatele, făcându-l să trosnească ușor de parcă ar fi fost lemne destul de uscate ținute strâns în brațele flăcărilor ce le sărutau îndelung cu ale lor buze roșii. Apoi, când simți în sfârșit că amorțeala cauzată de natură și de nebunia ei trecuse cât de cât, Keen se uită la ceas și văzu că-i totuși târziu. De aceea făcu câțiva pași spre trăsura sa care-i aștepta la câțiva metri în spate.

  Lenny-l urmă numaidecât. Dar, când să urce tânărul alături de John pe capră și să se grăbească încotro i-ar fi trecut lui Keen prin minte, detectivul îi ordonă acestuia să urce alături de el în trăsură, iar a detectivului cerință îl uimi atât pe Lenny cât și pe John. Totuși niciunul dintre cei doi asistenți ai detectivului nu spuse nimic și se supuseră în tăcere cerințelor.