Păcatele Evei

LXXX

„Dușmanii devin uniți când au un scop comun"

  Dansează degetele pe clapele pianului în ritmul lacrimilor ce cad din cer în lumea de afară, ropotind jalnic pe sticla geamului, în timp ce focul din vatră, ce arde când molcom, când nebun, nu încălzește parcă deloc atmosfera acelei case ce mereu a fost înconjurată de mistere, de regrete, de dispariții și apariții misterioase, precum și de atâta durere - casa „Furnicilor Roșii."

  Și cum să nu fie acea casă rece și goală în ciuda mobilierul scump și elegant, când în jur nu-i deloc iubire?! Nu e, căci a casei stăpână, cea numită Christine Bircham, nicicând nu s-a îngrijit de astfel de lucruri, precum nu s-a îngrijit de-al ei suflet, crezându-se mai mult decât capabilă să calce pe suflete și pe capete pentru a triumfa, indiferent dacă asta însemna să se includă și pe sine în acea listă de victime „involuntare" ce-au căzut pradă avariției ei.

  Însă... deși înțelese asta atât de târziu, nu era totuși pregătită să renunțe la al ei mare vis - acela de-a pune mâna pe puterea supremă, căci pentru asta se ignorase pe sine și-ale ei sentimente o viață, pentru asta uitase de pudoare și de tot, lăsând în jurul ei doar victime și niciun prieten. Și... m-ai înțelese Christine un lucru - în acea zi ploioasă, că viața-i scurtă și că nu poți nicicând împiedica soarta să-și ceară dreptul ei. Și înțelese ea asta când stătea închisă în al ei birou și asculta a pianului muzică, căzută pe gânduri, un pian atins de degetele Evei căreia i se făcuse dor de muzica ceea de pian, când își aminti de Brian și de ale lor frumoase momente în doi când el cânta, iar ea - întinsă pe acea piele mare de urs, în fața focului ce ardea zdravăn în sobă, se lăsa pradă visării și-l asculta îndelung, ca mai apoi să cadă iarăși în brațele lui și ambii să uite că m-ai există și alții pe lumea aceea și să se considere ai lumii stăpâni, îmbrățișați strâns de brațele iubirii, ale pasiunii aproape neînfrânate de care erau capabili doar fiind în doi, precum și simțind atât de dulce sărutarea inocenței ce se ascundea în al lor suflet și ieșea la iveală doar când cei doi deveneau romantici, făcând să roșească ai lor obraji, pictați parcă în roșul pasiunii.

  Deodată însă Christine tresări, când Eva lovi mai cu putere clapele la un tempou mai sacadat al muzicii, și-și întoarse capul și privi spre ușa închisă, pe care n-avea cine-o deschide, căci... rămase atât de singură Christine Bircham în astă lume și, în ciuda faptului că m-ai era încă în fruntea „Furnicilor Roșii," părea să n-o m-ai asculte nimeni.

  Dar... ceea ce-i atrase atenția fu să-și imagineze, pentru o clipă doar, acea ușă deschizându-se și în birou intrând Emily, care, imediat ce-o văzu, îi zâmbi și-i spuse: „în sfârșit, doamnă Bircham. În sfârșit am atins culmile gloriei."

  Și Christine zâmbi și ea, din cauza nostalgiei și-a regretului, căci... pentru prima dată realiză că de fapt îi era dor de Emily și-i părea rău că aceea a murit atât de stupid în brațele iubirii.

  „Atât de banal," murmură Christine, căci într-adevăr credea asta, căci fusese mai mult decât la curent cu sentimentele lui Albert pentru Emily, sentimente de care de altfel profitase din plin, deoarece știa că doar astfel acel bărbat, ce părea incoruptibil și care vruse s-o abandoneze cu ani în urmă, spunându-i că-i sătul de acea viață de câine, îi rămase totuși alături din cauza unei copile, a adolescentei de 17 ani, Emily Davis, care se întoarse de la Paris exact în ziua când el vru să plece. Și... doar un zâmbet al ei fu de ajuns să topească inima bărbatului și să-l facă robul ei pentru o viață întreagă. „Și-au murit ambii atât de prostește, când își puteau uni forțele și conduce lumea de pe verșinele ei," murmură Christine.