Păcatele Evei

XXVIII

„Primul fior al iubirii nu te leagă totuși de-a ei inimă. Așa că: continuă să visezi, prietene!"

  „Pleci?" o întrebă Stan pe Beth, care stătea în fața lui, privind în pământ, de parcă i-ar fi fost enorm de frică să-l privească în ochi

  „Da, plec," fu răspunsul scurt al fetei și, privindu-l, ea în sfârșit se încumetă să zâmbească. Dar al ei zâmbet era trist, căci învățase să-l aprecieze pe acel mic om și știa și că dacă pleacă probabil că nicicând n-o să-l revadă, iar asta însemna că lăsa în urmă încă o prietenie de care-i va fi ulterior dor.

  Nu la fel gândea însă Stan, care avea în același timp alt tip de sentimente pentru ea și nicidecum prietenie, căci deși văzuse la început în ea o fetiță prostuță care lăsase confortul și căldura unei case ca să se avânte în lume în căutarea domnișoarei ei, cea care-o abandonase de fapt, lucrurile se schimbaseră în timp, mai ales după ce află parte din a ei poveste de viață și detalii interesante din a ei prietenie cu Eva. Astfel băiatul se convinse că Beth merita mai mult decât avuse în viață și, pas cu pas, ajunse pur și simplu s-o adore.

  Era atât de dulce și atât de prostesc acel sentiment, dar îl iubea la nebunie, căci îl făcea să se simtă bine, să simtă că trăiește și că are în sfârșit un motiv adevărat pentru a continua să respire ritmic acel dulce parfum al vieții.

  De fapt anume aceste sentimente îl și ajutară să treacă de acea iarnă grea, căci zilele cu vifor, acele zile când niciun suflet viu nu îndrăznea să scoată nasul afară, Stan și le petrecuse în visare, cu emoții trăite în suflet și în minte care ajunseră să-l încălzească în nopțile reci, căci ajunse nu doar să viseze la fericire, dar la fel ajunse să viseze și la ea. Și, în ciuda vântului nebun care sufla prin acel acoperiș în ruine, făcând al lui colț mic și neconfortabil să pară mai neprietenos decât oricând, băiatul ajunse să aibă speranța zilei de mâine, că va fi pentru el o altă dimineață cu soare, o altă frumoasă zi văzând aura licărind pe cerul țării și anume din această cauză începură a-l vedea oamenii pe Stan trecând tot mai des pe la „Poneiul Roșu," unde ajunse în cele din urmă să-și petreacă și nopțile, făcând în sfârșit uz de promisiunea doamnei Almont de-ai da un locșor cald pe vreme geroasă - un drept de care Stan de altfel nicicând nu se folosise până atunci.

  Aducându-și aminte despre toate cele trăite în acea lungă iarnă și de tot ceea ce simțise de fapt lângă acea făptură mică și pistruiată care-l învățase să viseze, Stan o trânti pe nepusă masă: „atunci... merg cu tine!" Dar, deși sunase atât de hotărâtă a lui decizie, băiatul preferă totuși să privească pe lângă fată și nicidecum în ochii ei.

  „Unde?" întrebă Beth uimită, holbându-se la Stan de parcă văzuse un hipopotam pentru prima dată în viața ei.

  „Oriunde vei merge tu, căci... îs sătul de acest oraș deja," o minți băiatul. „Mă gândeam deja de mult că-i timpul să-mi mut locul de pe aici, dar până acum nicicând nu se ivise ocazia perfectă și de asta am tot amânat. Acum însă sunt hotărât că trebuie să plec. Deci: când ziceai că pleci?"

  „Mâine dimineață. Doamna Almont spune că-i mai bine de plecat dimineața când sunt încă trăsuri libere de închiriat și cred că are dreptate."

  „Trăsură?" aproape că strigă băiatul, cu o supărare puțin ciudată, născută din acel gând că această fată cu siguranță nu putea gândi de una singură. „Dar o să-ți i-a toți banii pe care i-ai câștigat aici, hoții ceia, căci ei îs buni să profite de pe urma oamenilor nevoiași."

  „Știu, dar totuși: până la Londra e cale lungă. Nu cred că pot ajunge acolo mergând pe jos. Îmi va lua o eternitate și astfel nicicând n-o să dau cu domnișoara Eva."