Păcatele Evei

LXXVI

„Și totuși unii din noi au mai multe păcate pe suflet decât alții"

  Privind țintă la peretele cel de catifea neagră al trăsurii, Sophie-și simți dintr-o dată ochii umezi și cum îi jucau puțin pe orbite, de parcă un ușor tremur i-ar fi apucat dintr-o dată. Însă acele lacrimi erau izvorâte din adâncul sufletului și nu pentru că ar fi privit țintă în față fără măcar să clipească. Și... cum de altfel să nu-și plângă durerea, când primise atât de multe palme într-o singură zi?! Palme atât de dureroase date de viață ce-i pusese dușmanca de moarte înaintea ochilor ei și-i pusese aceleia în gură toate cuvintele de ocară pe care însăși lumea întreagă și a ei nebunie ar fi vrut să i le spună Sophiei Anderson Bell ca o dureroasă răsplată pentru tot ceea ce ea înfăptuise într-o viață.

  Și nu doar ea plătea atunci, ci și restul celor care-o știau și care poate-l cunoscuseră vreodată pe Edward Anderson Bell, cel care-i era părinte, dar pe care se pare că nicicând nu-l cunoscuse cu adevărat. Și... avea dreptate Eva când îi spuse: „cât de bine v-ați cunoscut tatăl, Sophie?" iar această întrebare a tinerei o făcuse să se cutremure din cap până-n picioare, deși biroul Christinei, acolo unde-o duse Eva pe Sophie ca să vorbească, după întâmplarea cu doamna Huntington și Beth, era destul de cald, cu un foc ce ardea zdravăn în sobă și tocmai din cauza acelor flăcări năstrușnice care-și făceau de cap cu buștenii ceea uscați pe care-i sărutau îndelung și-i țineau la piept până se făceau cenușă înțelese Sophie că a ei tresărire și acele furnicături reci simțite dintr-o dată pe spate n-aveau de fapt nimic de-a face cu frigul. Și... m-ai era un adevăr înțeles așa, dintr-o dată, în timp ce-și scălda privirea aiurită în acea superbă a Evei, de un albastru ceresc, albastrul cela de sus scăldat atât de puternic în lumina soarelui: Sophie Anderson Bell n-avea răspuns la acea întrebare.

  De fapt de mult începuse a se gândi la asta: de ajunse ea într-adevăr să-și cunoască vreodată tatăl sau fusese și el doar un capriciu pentru ea așa cum fusese Brian?! Nu știa și probabil n-avea să afle nicicând, căci imediat ce începea să se gândească la asta, valuri de ură și emoții negative îi puneau stăpânire pe suflet și pe minte, nepermițându-i nici să gândească limpede, nici să respire normal.

  Și... simțea Sophie un nod imens în gât și-un clește strângându-i cu putere sufletul, de parcă ar fi încercat să stoarcă din el până și ultima picătură de viață. Dar chiar și-așa simțea că n-are putere să se m-ai împotrivească nici propriilor trăiri și nici lumii care era reprezentată în acele momente de-o singură ființă: Eva, cea pe care Sophie o ura enorm pentru că-i ocupase locul de drept alături de Brian, dar și cea pe care și-o dorea alături în acele clipe, căci se pare că era singura care știa tot adevărul legat de moartea părintelui.

  Și... iar tresări, auzind-o pe Eva spunând: „și totuși se pare că n-ați știut nicicând cine-a fost cu adevărat Edward Anderson Bell, cel care va fost părinte, dar care a fost dușmanul multora în timpul vieții și se pare că ei n-o să-și uite ura nici chiar după moarte."

  „Fiecare din noi e dușmanul cuiva în astă viață, Eva. Important e să știm cum să luptăm contra lui și contra noastră."

  Eva zâmbi trist, căci... cele spuse de Sophie aveau sens. Totuși n-avea de gând să arate slăbiciune în fața rivalei, așa că-și îndreptă spatele și privi semeață la Sophie pe care începuse așa, dintr-o dată, s-o compătimească, căci într-adevăr Sophie Anderson Bell pierduse atât de multe într-o vreme atât de scurtă. „Poate că aveți dreptate, Sophie," își continuă Eva gândul, „numai că sunt dușmani care încearcă să te distrugă doar cu gândul, dar m-ai sunt și din cei care-o fac în mod deliberat, tăindu-ți fiecare suflare și îndepărtându-te de oamenii dragi."