Păcatele Evei

LVIII

„Și secretele ucid: chiar dacă o fac mereu în liniște"

  „Dacă-mi va fi vreodată dat să mor departe de a mea casă, să mă îngropi la umbra unui copac în floare, Lorenne, căci măcar astfel îmi voi simți sufletul pustiit de păcate și renăscând din nou din cenușă," îi spuse Emily Lorennei cu doar câteva zile înainte de moartea ei, când ambele stăteau în fața ferestrei deschise din sufragerie servind un ceai, de parcă ar fi presimțit a ei repentină dispariție.

  „Ai fi putut măcar lupta pentru a ta viață, prostuțo," murmură Lorenne în timp ce se afla în trăsura ce gonea pe străzile aproape goale ale Londrei. Apoi, de parcă o mare tristețe puse stăpânire pe ea, Lorenne privi pe geam afară, la casele ce păreau atât de neînsemnate pentru ea, în goana lor în direcție opusă trăsurii.

  „Și totuși, Lorenne, să nu uiți de mine," îi m-ai dăduse Emily în grijă în noaptea aceea, „căci ești singura care mă poate ține minte, după toate cele prin care ne-a fost dat să trecem împreună."

  Lorenne zâmbi amarnic, amintindu-și acele cuvinte, căci deși ea și Emily se consideraseră a fi bune prietene, totuși avuseră atât de multe secrete una față de alta, secrete care de altfel le puteau influența cumva viitorul spre bine sau... chiar să le distrugă... așa cum se întâmplase de altfel cu Emily în cele din urmă: anume secretele ei cele mai tainice o îngenuncheaseră și-i sfârșiseră al ei trecut și viitor.

  „Îmi pare rău, Emily," murmură Lorenne, după un lung timp în care derulă în minte evenimente și momente petrecute alături de domnișoara Davis. „Îmi pare cu adevărat rău că-mi încalc cuvântul dat ție și... că într-un final voi uita de tine, căci... trebuie cumva să supraviețuiesc."

  Dar... chiar dacă gândul ei era focusat în acel moment doar pentru crearea planului perfect care s-o ducă în cele din urmă spre reușită, sufletul ei începu s-o doară și mai ales inima și nu din cauza a tot prin ce-i fu dat să treacă dea lungul vieții și care nu fusese deloc ușor sau plăcut, ci pentru că incertitudinea ce i se strecurase brusc înăuntru o apăsa atât de greu, făcând-o să se cutremure ori de câte ori simțea că ajunge în impas și că nu avea nici cea mai mică idee pe ce drum s-o ia ca să iasă în cele din urmă la luminiș.

  „Și totuși: ce tot naiba caută acel Vincent Keen acum, de a început să roiască în jurul casei Christinei Bircham? Nu cred că e din cauza că speră astfel să dea de Emily. Nu pare deloc a fi prost și probabil că și-a dat deja seama că Emily Davis n-o să se întoarcă niciodată. Dar totuși: pare destul de convins să reușească. Întrebarea rămâne totuși: în ce?!"

  Deodată însă Lorenne tresări, amintindu-și cele spuse de Keen când cei doi se despărțiră în fața casei Christinei: „aveți permisiunea de a pleca, căci cei de teapa mea pot afla ce-și doresc și fără să încerce să scoată cuvinte cu cârligul din gura celui care vrea doar să ascundă."

  „Nu poate fi?! Nu cumva Keen crede că eu l-am ucis pe Albert și de asta se aciuează mereu pe lângă mine, vrând astfel să mă dea de gol?! Nu, nu poate fi: nu pare genul care să-și piardă timpul cu investigații fără sens precum găsirea asasinului unui simplu căruțaș precum era Albert. Și totuși: el știe despre capacitățile lui Albert și despre rolul lui în cadrul organizației sau cel puțin bănuiește despre asta. Prin urmare: ce tot speră să afle cercetându-i anturajul, căci nu cred că vizita la casa doamnei Bircham a fost doar pentru a mă vedea pe mine. Ba mai mult: sunt sigură că doamna Bircham îl știe și că ea singură a căutat mai apoi să-i vorbească detectivului, căci am observat prea bine acea cortină mișcându-se după ce ne spionase în timp ce vorbeam cu dânsul."