Păcatele Evei

L

„Sacrificiul unei mame e dincolo de orice limite, chiar mai presus decât propriul suflet"

  „La Image?" întrebă aproape strigând Beth, în timp ce stătea în spatele doamnei Huntington, privind țintă la Eva și Brian care stăteau pe sofa. „Dar, domnișoară Stonebridge, dumneavoastră ați fost cea care a spus că în Image..."

  „...am suferit cel mai mult?!" spuse Eva și în sfârșit o privi pe Beth. De când ea și Brian intraseră în casă și-i strânseră pe toți să le spună despre a ei călătorie în satul natal, stătuse cu capul plecat, de parcă s-ar fi simțit vinovată de ceva. „Ai dreptate, Beth. Eu am spus-o. Dar totuși: simt nevoia să mă întorc acolo.

  „De ce?" întrebă Beth pe un ton iritat și confuz în același timp.

  „Ajunge, Beth. Cred că e destul. Eva poate și singură să...," încercă doamna Huntington să o calmeze pe tânără, dar Beth era prea înfierbântată, furioasă și neliniștită ca să asculte sfatul cuiva.

  „Mi se pare o nebunie totală, domnișoară Stonebridge ce vreți să faceți. Dacă nu vă gândiți la dumneavoastră, gândiți-vă măcar la copilul pe care-l purtați în pântec. El ce vină are pentru nesăbuința dumneavoastră?!"

  „Beth, ajunge!" îi spuse în șoaptă Stan, dar Beth îi aruncă o privire furioasă, de parcă ar fi fost gata să-l sfâșie. Pe Stan însă astfel de privi nu-l m-ai speriau. Mai ales știind că în acel moment Beth acționa imprudent și se băga în viața cuiva, fără să i se ceară măcar sfatul.

  Nu că Stan ar fi știut prea multe. Dar totuși, învățase ceva în toți acei ani trăiți în stradă: viața cuiva îi aparține în totalitate și nimeni n-are dreptul să-i ceară cuiva să facă ceva, împotriva voinței lui. Dar Beth nu știa asta: chiar dacă trăise în casa Evei ca servitoare, fusese tratată de Eva ca o egală. De aceea-și permitea astfel de ieșiri.

  Dar Beth tăcu totuși când văzu privirea dojenitoare a doamnei Huntington. „Elisabeth Alby, mi se pare că întreci măsura! Uiți cine e stăpânul și cine e slujnica aici. Dacă nu poți asculta în tăcere ce au să ne spună, atunci îți cer să te retragi. Nu faci decât să încurci."

  Acele cuvinte o loviră pe Beth în moale capului și se simți atât de jignită, căci nimeni mai înainte nu-i spuse în față astfel de cuvinte și deși știa că nu era decât o slujnică, nimeni n-o numise nicicând slujnică și mai ales cu atâta asprime. „Doamnă Huntington...," murmură Beth cu lacrimi în ochi, căci se simți ofensată și, cum credea ea, fără merit.

  „N-am să repet cele spuse și nici n-o să-mi cer scuze, chiar dacă o să îneci această casă în lacrimi. Așa că gândește-te bine înainte să m-ai spui ceva, căci mi se pare o neobrăzare din partea ta să-i vorbești astfel Evei, mai ales în fața domnului Beneath."

  „Doamnă Huntington, nu fiți atât de aspră cu ea. Beth mereu mi-a fost alături. De aceea are dreptul să..."

  „Nu, domnișoară Stonebridge. Poate așa a fost în casa dumneavoastră, dar în această casă rangurile se respectă și oricât n-ați considera-o pe Beth a dumneavoastră prietenă, ea nu are dreptul să pună la îndoială deciziile dumneavoastră, care de altfel mi se par logice, căci...," fu întreruptă însă de Beth, care-o zbughi din cameră, după ce izbucni în lacrimi. Doamna Alice inspiră adânc aer în piept, murmurând cu reproș: „copiii! Niciodată nu înțeleg adevărul! Haide, Stan, urmeaz-o sau altfel e în stare de-o nebunie!"

  „Bine!" spuse băiatul și părăsi în grabă camera.

  „La ce rămăsesem?" întrebă bătrâna după câteva secunde de liniște, pe care și le luă pentru a alunga cumva supărarea cauzată de „neobrăzarea" lui Beth, care îndrăznise s-o întrerupă. „Aaa, la faptul că consider logică a dumneavoastră decizie de a vizita Image-ul. Poate că măcar acolo ve-ți găsi acea liniște după care tânjește a dumneavoastră inimă. Întrebarea mea e totuși: cât timp ve–ți rămâne acolo?"