Păcatele Evei

IX

„Chiar dacă stelele se vor alinia să te ajute, soarta va fi împotrivă, luptând cu tine în ritmul inimii tale"

  Ploua în Image când Alfred se întorcea acasă după o altă noapte albă în Bingham la masa jocurilor de noroc unde iarăși pierduse o grămadă de bani. Și doar după aceea, doar după ce nicio lețcaie nu-i m-ai rămase prin buzunare, Stonebridge se decise că era timpul să se întoarcă acasă și urcă în trăsură, cerându-i căruțașului s-o ia spre sat.

  Și nu doar necesitatea întoarcerii acasă o simțise în seara aceea, ci și-o stranie senzație în piept, ceva ce nu m-ai simțise nicicând până atunci și pe care de asemenea nu știa cum s-o explice. De fapt, simțea acel straniu sentiment de câteva zile deja, exact după plecarea Evei, dar, încăpățânat din fire cum era, preferă să se amăgească pe sine că nu era din cauza că ea plecase. Și, tocmai pentru că-l deranja acel sentiment, începuse a-l îneca tot mai mult în alcool. Văzând însă că nici așa nu funcționează și că-l simte tot mai apăsător, decise că era timpul pentru un alt joc de noroc, căci doar la masa de joc se simțea viu. Dar, de data aceea, fusese totul atât de diferit: plăcerea de-a juca dispăruse undeva și începuse ba chiar să se simtă iritat jucând.

  „De ce? De ce mă simt astfel?" se tot întreba Alfred. „Și de ce acest sentiment îmi apasă atât de mult pieptul? În special după plecarea Evei. Nu-i ca și cum mi-ar fi dor de ea s-au că mi-ar părea rău pentru ce i-am făcut. Dar totuși, a încolțit în sufletul meu asemeni unei semințe de durere, care mă sufocă acum."

  Și, de parcă ar fi simțit iarăși acea sufocare, Alfred trase adânc aer în piept. Apoi inspiră din nou și din nou, dar asta nu-l ajută. Sperase ca măcar răcoarea dimineții, încărcată până la refuz cu picături de ploaie, să-i ogoiască sufletul încins, dar nu făcu decât să fie și mai bine simțit acel pârjol din inimă.

  Pe urmă, după ce trase iarăși un gât de aer proaspăt, sperând ca măcar acela să-l ajute, Alfred își simți gâtul uscat de parcă n-ar fi băut nimic de multă vreme. Și ar fi vrut să aibă măcar puțin alcool cu el, fie și măcar un strop cu care-și să-și ude gâtul, dar nu-i rămase nimic, căci îl terminase c-o seară în urmă, înainte să intre în sala de joc.

  Apoi își aduse aminte c-ar fi putut să-și fi luat măcar apă cu el, dar nu obișnuia să poarte cu el în trăsură așa ceva și-i era și rușine să-l întrebe pe căruțașul pe care-l angajase temporar de avea măcar acela puțină apă să-i dea și lui. Așa că decise că nu-i rămânea altceva de făcut decât să aștepte până acasă.

  Și, ca să-și omoare urâtul și să nu se gândească la sete, Alfred se uită prin geam, la acele câmpuri udate din belșug de lacrimile toamnei. Și, deși era deja toamnă de ceva vreme deja, Alfred realiză acest lucru abia atunci și fusese atât de surprins să înțeleagă asta, căci se surprinse pe sine zâmbind ironic, de propria ignoranță și prostie, căci cum e posibil să nu-ți dai tu seama că-i toamnă, când e atât de roșu în jur și cu acel covor gros de frunze colorate de sub copaci? Totuși, i se păru și frumos acel peisaj, mai ales acea haină colorată a pământului, o haină croită de bătrâna toamnă iscusită din diverse buruieni uscate, din frunze căzute din înalturi și din alte nimicuri uitate pe câmpuri și care se pârjoliră molcom sub focul inimii timpului.

  Și era oarecum o atmosferă romantică în jur, chiar dacă tristețea se simțea pretutindeni, căci cerul, de-un plumburiu întunecat, era încărcat până la refuz cu nori grei de ploaie. Și, chiar de plouase destul de mult c-o seară în urmă, norii păreau că încă nu s-au săturat să-și reverse lacrimile peste dealuri și văi, peste râuri și câmpii, de parcă s-ar fi jucat, de parcă ar fi fost nerăbdători să vadă ce nebunii să m-ai facă peste întinsuri sau poate nu erau copii acei nori, ci bătrâni morocănoși, supărați pe lume pe care voia s-o inunde în apele sufletului lor obosit. Și lumea, ca un copil neascultător, dar care totuși își recunoștea greșeala, aștepta tăcută pedeapsa ce-o să vină iar de sus.