Păcatele Evei

VII

                                      „Cine a numit prietenia iubire necondițională, a fost la sigur amantul cuiva"

  Trăsura care o ducea pe Eva departe de Image dispăru curând din vedere și oricât de mult nu s-ar fi străduit Beth să vadă măcar a trăsurii fantomă, drumul cela sinuos de pădure o ascundea complet, iar cerul începu să fie din ce în ce mai sumbru când Beth înțelese că-i totul pierdut și că poate că era ultima dată când îi fusese dat s-o vadă pe Eva, în acea zi.

  Apoi, lacrimi amare se scurseră pe-al ei obraz și Beth în sfârșit se opri din șonticăiala aceea ciudată pe care ea vru s-o numească, pentru a se amăgi pe sine, o adevărată fugă. Și nu doar sufletul o durea pe fată în acel moment când fusese abandonată de-a ei prietenă, ci și piciorul rănit, care sângera încontinuu, făcând ca rana deschisă să usture enorm.

  Din această cauză se așeză Beth în cele din urmă pe acel drum noroios: pentru a se uita la piciorul rănit care durea ca naiba. Și... arăta acea rană destul de rău. Dar chiar și așa nu putea fi comparată cu crunta rană a inimii ei ce sângera și ea încontinuu.

  Și sângera acea inimă pentru că o părăsise Eva: pe ea, pe Elisabeth Alby, cea care-și dedicase întreaga ei viață pentru grija domnișoarei Stonebridge. Și, pentru că Eva plecase fără măcar să-și ia rămas bun, era o trădare enormă pentru Beth, care nu putea înțelege de fel de ce Eva acționase astfel, de ce nu se oprise când o văzuse alergând în urma trăsurii, căci Beth era sigură că o văzuse și că o văzuse și căzând și rănindu-și piciorul. Dar ceea ce regreta cel mai mult Beth și de ce știa ea că-i va fi atât de dor era să simtă lângă al ei piept trupul fragil al Evei care-o îmbrățișa adesea când era tristă.

  Deodată Beth tresări, realizând că nici măcar nu știa încotro plecase Eva sau dacă se va întoarce ea vreodată în Image. La fel nu știa dacă se vor m-ai întâlni vreodată în aceea viață și nici nu putea înțelege de ce viața luase acea întorsătură și de ce se întâmplase totul anume în acea zi, care nu prevestise deloc nenorocirea. Ba chiar păruse a fi o zi normală, o zi chiar mai banală decât restul zilelor. Dar... totuși nu fusese acea zi întru totul chiar obișnuită, căci îl văzură în ziua aceea pe Brian la lac, iar ceea ce Beth considerase a fi un semnal de noroc, rezultase a fi începutul unei perioade extrem de dureroase pentru ea.

  Și se decise ea, așa dintr-o dată, că-l va urî pe Brian de acum încolo. Și, din momentul în care Beth decidea să urască pe cineva, acea persoană înceta să m-ai existe pentru ea. Ba chiar devenea un paria dintr-un ideal și, chiar dacă nu știa adevăratul motiv pentru care el venise în casa Stonebridge-lor, Beth putea deduce că are el cumva de-a face cu cele întâmplate. Căci, vezi tu, până să vină el nici Eva nu-i vorbise vreodată de plecare și nici „maestrul" nu aduse vorba că Eva ar trebui să plece. Dar, cum de apăruse Brian Beneath pe acolo, Eva dispăru dintr-o dată, abandonând acele locuri de poveste, precum era Image-ul, Beth rămase singură și fusese abandonată, și ba chiar pierduse al ei ideal, căci Brian fusese pentru ea unul. Dar chiar și așa, chiar de Brian fusese pentru ea un ideal, asta nu însemna că Beth o să treacă totul cu vederea și-o să uite. Nu, nu, ea o să caute adevărul până-n pânzele albe și neapărat o să-l afle ea.

  Decizând asta și considerându-l a fi noul ei țel în viață, aflarea adevărului, Beth își șterse lacrimile, mașinal. Apoi își bandajă piciorul rănit c-o bucată de material pe care-l rupse de la fustă și, șchiopătând, se întoarse în Image. În urma ei, pădurea rămase să-și tremure frunzele, să murmure în tăcere despre cele văzute cu a vântului rece voce șoptită, un vânt care se stârnise de nicăieri și care, prin sărutările lui aspre, făcu deodată cerul să plângă și lacrimi reci și rare căzură de sus peste și așa mult prea răzmuiatul pământ.