My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 12

A trecut o săptămână de când n-am mai vorbit cu Ryan, de când nu am mai ieșit din camera, decât să mănânc. Toți au venit să vadă ce fac şi cum mă simt, dar nu le deschideam. La rampă nu am mai fost și de mâncat, am mâncat puțin. Nimic nu am mai făcut. Doar am stat închisă în cameră, ascultam muzică tristă și plângeam. În momentul ăsta arăt ca un zombie.  Și de ce nu am ieșit din cameră? Ca să nu-l văd pe Ryan. Dar acum am nevoie de căldura soarelui.

Mă ridic din pat încet și deschid ușa. Chiar când ies din cameră îl pe Ryan cum iese și el din camera lui. Era palid, avea cearcăne și părul ciufuluit. Oare și el stat închis în camera lui? Nu prea cred.

Îl ignor și îmi continui drumul. Ies și mă duc în spatele casei. Acolo stă Chloe cu ochii închiși. Eu mă așez lângă ea.

-Hei, spun eu mai mult șoptit.

-Soph, ești bine?

-Da, sunt bine. Ceilalți ce fac?

-Păi, Ryan a stat ca tine, o săptămână închis in camera, frații voștri sunt îngrijorați și noi 3 nu am făcut nimic. Apropo, Aiden a întrebat de tine și a zis să mai treci pe la rampă.

-O să merg imediat.

Mă ridic și fac un pas, dar Chloe mă prinde de mână.

-Ce e cu tine și cu Ryan?

-Nimic. Nu mai suntem prieteni.

Ajung la rampă și dau nas în nas cu Alexis.

-Uite cine a mai ieșit din casă.

-N-am chef de tine acum, Alexis.

O ocolesc și mă duc la rampă. Cineva mă trade de mână și mă trage în spate.

-Hei, spune Aiden.

-Oh, hei. M-ai speriat, am crezut că e un psihopat care vrea să mă omoare.

-Aici nu sunt psihopați, râde el. Unde ai fost atâta timp?

-Nu ți-a spus nimeni?

-Mi-au spus că ai treabă.

-Am trecut printr-o periodă mai grea.

-Ah, te-ai certat cu ai tăi, că și eu când mă cert cu ai mei- îl opresc eu.

-Aiden, eu nu mai am părinți. Mama a murit când aveam 14 ani și tata când aveam 9.

-Îmi pare rau.

Eu plec. Când ajung acasă îi sar în brațe lui Kyle.

-Îmi e atât de dor de ei, Kyle, spun plângând.

-Știu, Soph, și mie.

•Ziua următoare•

Eram toți la rampă. Era un concurs de dans și cică echipa câștigătoare primește un BMX. Și cum eram eu, acum suntem toți în concurs.

-Nu mă mai împinge, omule! mă răstesc la Ryan.

-Tu nu te mai împinge în mine! mi-o întoarce el.

-Încetați! Nu puteți fi și voi prieteni normali, din ăia care nu se ceartă? zice Kyle.

-Există o problemă aici, spune Ryan.

-Care? întreabă toți.

-Noi doi nu mai suntem prieteni, spun eu ridicând din umeri indiferentă și mă întorc cu spatele.

-Voi vorbiți serios? Adică, pentru o amărâtă de chitară vă certați? întreabă Kim.

-Nu. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, nu Ryan? spun continuând să dansez.El tace. Păi ce poate să spună?

Toți se uită la noi ciudat, parcă au văzut o fantomă.

-Hai acasă, spune Adam.

-Dar concursul? întreb supărată.

-Dă-l încolo.

Ajungem acasă obosiți. Afară cred ca sunt 35 de grade, dacă nu mai mult. Mă duc în bucătărie ca să beau apă. Mi-e așa cald. Când mă întorc îi văd pe Kyle, Kim, Adam, Chloe și Sam stând într-un colț și vorbind încet. Pun ei ceva la cale. Dintr-o dată Sam sare fericit.

-Mergem cu cortul, țipă Adam.

-Ce? De ce? Când? întreb panicată.

-Mâine dimineață. Așa că hai să ne facem bagajele. Apropo, mergem în pădure.

Oftez și urc în cameră. Îmi pun într-un rucsac câteva haine și alte chestii și mă trântesc în pat.

Ce viață am. Am plecat din Londra ca să vin aici, în L.A. Sunt aici de vreo 3 săptămăni și nu am făcut nimic, doar încă câțiva dușmani, că eu sunt Sophie Williams, și am pierdut un prieten. Într-un fel mă bucur că am plecat de acolo. Am scăpat de Sarah, de "tata", de toți ceilalți și jignirile lor. Dar mi-am dat seama de ceva, până acum am fost o lașă. Nu o să se mai întâmple asta. Dar o să scap de probleme?