My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 43

Cei doi se uitau la mine.

-De ce eraţi împreună acolo? i-am întrebat.

-Ne-am întâlnit din întâmplare, spune Brian.

-Mda...

-Serios. Ne-am întâlnit prin apropiere şi am zis să mergem la o cafea să mai discutăm. Dar tu ce cauţi aici la ora asta? îmi spune Brian.

-Ok, ok, te cred. Ştiam că nu se poate întâmpla lucrul ăsta, le spun ignorând întrebarea pusă de Brian.

Câteodată îmi vine să-i spun tată, dar nu pot. Nu îl văd ca pe un tată, ca pe tatăl meu. Nici pe Caroline nu o vad ca pe o mamă sau cel puţin o văd ca o mamaă care are un copil mic, nu doi copii de 17 ani care mai au un an şi termină liceul şi merg la facultate. Nu mi-au fost alături niciodată. Nu m-au văzut crescând. Nu au fost alături de mine în prima zi de şcoală, când am luat primul meu 4, când am învăţat să merg pe bicicletă fără roţi ajutătoare. Mă întreb dacă rămâneam cu ei şi eram cu toţii împreună, eu şi cu Tylor eram îmbrăcaţi la fel ca toţi gemenii când erau mici? Brian mă învăţa să cânt la diferite instrumente, dar am învăţat singură. Sinceră sa fiu, nu regret asta. Dacă se întâmpla asta poate nu îi întâlneam pe prietenii mei cei mai buni. Sau poate îi întâlneam. Nu ştiu. Poate ne mutam în alt oraş sau în altă ţară. Nu îl întâlneam pe Ryan.

-O să plec. Mai bine plecaţi şi voi.

Îmi venea să plâng, dar încercam să nu arăt asta. Încerc să par nepăsătoare.

Mă întorc cu spatele la ei şi plec. Pur şi simplu plec. Îmi scot telefonul din buzunar şi îl sun înapoi pe Kyle.

-Am ieşit la plimbare, nu te panica. Am mâncat şi chiar nu mint. Am nevoie de puţin timp singură.

Doar eu vorbesc. După ce termin închid. El n-a putut să spună nimic.

Mă aşez pe o bancă şi mă adâncesc în gândurile mele pentru puţin timp. Îmi scot un carneţel şi un pix şi încerc să mă concentrez. Dacă atunci era linişte, acum nu mai e. Mulţi copii se joacă diferite chestii. Sunt cu bicicletele, rolele trotinetele şi fac mult prea multă gălăgie. Probabil atunci când am venit eu era linişte pentru că toţi erau la şcoală şi la gradiniţă sau poate dormeau.

Îmi strâng lucrurile şi mă ridic. Îmi iau căştile şi le bag în telefon căutând o piesă pe care să o ascult. Cu căştile în urechi îmi continui drumul spre ieşirea din parc. Mă asigur cu coltul ochiului să nu vină vreo maşină şi înaintez liniştită. Dintr-o dată un zgomot puternic se aude în jurul meu. Până apuc să reacţionez şi să îmi scot căştile simt o durere insuportabilă din partea stângă. Cu ultima putere rămasă mă uit în jurul meu şi văd mulţimea care pare să fie îngrijorată de ceea ce se întâmplă. Totul se înceţoşează. Mulţimea se clatită incontrolabil. Totul se face negru în faţa ochilor. Ultimul lucru pe care îl simt este un lichid ciudat care pare să se scurgă din capul meu.

*P.O.V KYLE*

Ies din camera încă adormit şi mă duc să o trezesc pe Sophie. Bat la uşă. Nimic. Mai bat încă o dată. Tot nimic. Deschid uşa şi observ că e goală camera. Nici urmă de Sophie. Cobor repede la parter căutând-o disperat. Nu-i nicăieri. Intru în living şi observ pe măsuţa de cafea o foaie.

"Am ieşit la plimbare, nu vă panicaţi. Vin peste câteva ore."

Am lăsat foaia să cadă pe masă şi am fugit înapoi în camera mea. Îmi iau telefonul de pe pat şi apelez la numărul sororii mele.

-Am ieşit la plimbare, nu te panica. Am mâncat şi chiar nu mint. Am nevoie de puţin timp singură.

Îmi spune asta şi îmi închide, nelăsându-mă să spun niciun cuvânt.

Încerc să mă gândesc că totul e ok şi că este în regulă.

Ne adunăm cu toţii în living şi Adam, Sam şi Kyle încep să joace un joc video. Peste 10 minute mă alătur şi eu.

* * *

Telefonul începe să sune de nebun, ceea ce m-a făcut să opresc jocul video. Nu cunoşteam numărul şi am răspuns cu o oarecare reţinere.

-Alo?

-Bună ziua! Sunteţi Kyle Williams?

-Da, de ce? Cine sunteţi?

-Sunt Anne Marin, asistentă de la spitalul Good Samartin. Sunteţi rudă cu Sophie Williams?

-Da, sunt fratele ei mai mare, de ce?

-Sora dumneavoastră a avut parte de un accident grav acum 10 minute şi este într-o stare critică.

Panicat închid telefonul şi îmi iau cheile de la maşină în timp ce îi anunţ pe ceilalţi ce s-a intâmplat. Urc în maşină şi pornesc în grabă înspre spital.

Intru grăbit în spital şi o întreb pe o asistentă unde este camera lui Sophie.

-Sunteţi rudă cu ea?

-Da, sunt fratele ei mai mare, îi răspund.

-Etajul 4, sala 185, îmi răspunde aceasta peste puţin timp.

Îi mulţumesc şi fug spre lift. Văd că este doar la etajul 6 şi aleg să urc pe scări. Mă grăbesc până la etajul 4 şi mă îndrept cu paşi mari spre doctorul care de-abia ce a ieşit dintr-o cameră. 

-Bună ziua! Sunt Kyle Williams, sora mea a avut un accident, pot să o văd?

-Momentan nu se poate, vă rog să aşteptaţi în sala de aşteptare.

Cobor din nou la parter şi mă aşez pe un scaun din sala de aşteptare. Uşa se deschide şi Ryan, Kim, Adam, Sam, Chloe, Tylor, Brian şi Caroline intră în spital. Kim vine cu lacrimi în ochi şi mă îmbrăţişează. După ce ne despărţim din îmbrăţişare îl văd pe Ryan. Avea pumnii strânşi, era nervos şi foarte supărat.

Doctorul cu care am vorbit mai devreme a intrat în sală şi toate privirile s-au îndreptat înspre el.

-Sunteţi rude cu Sophie Williams?

-Da, răspund toţi fărā nicio ezitare.

Doctorul pare puţin suspicios, dar oftează şi spune:

-Sophie respiră momentan doar cu ajutorul aparatelor, are fractură de ulna, o lovitură la cap şi partea stângă a corpului este lovită destul de grav.

-Când o putem vedea? întreb cu o voce sugrumată.