My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 27

Au trecut 3 săptămâni de când Ryan s-a despărțit de mine, 3 săptămâni de când nu am mai vorbit aproape cu nimeni, 3 săptămâni închisă în cameră, în fiecare zi plângând. Deabia am mâncat ceva. Am slăbit mult și arăt groaznic din cap până-n picioare. Cu Tyler nu am mai vorbit, doar am stat cufundată în muzica mea. N-am mai făcut nimic, nici la ore nu am fost prea atentă și toate astea doar din cauza lui. A început să stea cu alte persoane și să stea cu toate fufele. Nu îmi mai pasă, dacă el e mai fericit acolo așa să rămână.

Mă scol din pat, fac un duș, mă spăl pe dinți și mă îmbrac simplu. Mă dau cu fond de ten pe față ca să îmi ascund adevărata față chiar dăcă toată școala știe cum arăt cu adevărat. Îmi iau geanta și cobor. Toți erau la masă mai puțin Ryan , bineînțeles.

-Hai să mănânci, Soph! strigă Kim.

-N-am nevoie, nu mi-e foame, zic cu o voce stinsă.

-Ai nevoie de mâncare! Ce ai mâncat ieri? zice Kyle.

-Umm...un măr, îl mint.

-Hai, nu mai spune. O să te îmbolnăvești dacă nu mănânci, se bagă și Sam în conversație.

-Bine, dar mănânc la școală, promit.

Iau sandvișul și îl bag în geantă. Urc în mașina lui Kyle cu Kim și cu el și pornim spre școală. Ne despărțim, fiecare lund-o în direcții diferite. După ce mă asigur că nu e nimeni prin jur arunc sandvișul la gunoi. Nu am nevoie de mâncare. Dacă aș mânca aș da-o afară, deci e mai bine așa. Prima oră am canto.

Intru în clasă și mă așez în ultima bancă de lângă geam, locul meu din ultimile 3 săptănâni.

Intră profesorul, apoi Ryan și cu două păpuși barbie. Acesta îi mustrează, iar cei trei se așează în a treia bancă. Ryan îmi aruncă o privire, dar eu mă prefac că scriu ceva lăsându-mi capul în jos. Profesorul face prezența și apoi ne predă lecția nouă. Îi pune pe câțiva să cânte, dar din păcate m-a pus și pe mine. Acum doar vocea mea se auzea în clasă. Nu știu de ce am ales piesa "Use somebody- Kings Of Leon", dar știu că asta a fost prima melodie pe care am cântat-o împreună cu Ryan. Vocea începe să-mi tremure și lacrimile îmi curg pe obraji. Fug repede la baie și plâng și mai tare. Cineva deschide ușa și mă strânge în brațe. Părul blond a lui Chloe îmi acoperă fața, iar ea îmi spune cuvinte liniștitoare. Simt că mă doare inima, n-am mai simțit asta niciodată. Îl iubesc atât de mult, cred că n-am iubit un baiat așa mult în viața mea și el a distrus totul, inclusiv pe mine.

Mă ridic în picioare și îmi spăl fața plină de lacrimi. Tremur toată și mă doare capul de la atâta plâns.

-Totul e bine, spune Chloe.

-Nu e nimic bine! Viața mea e un eșec total de când m-am născut până în prezent, eu sunt un eșec!

-De ce spui asta?

-Dacă nu eram eu, mama probabil nu făcea accidentul, Caroline aveam o viață frumoasă, casătorită și avea copiii pe care și-i dorea și voi...voi rămâneați acasă cu familiile voastre în Londra, dar din cauza mea voi ați trebuit să veniți în Los Angeles, din Londra până în Los Angeles!

-Și Kyle?

Ies din baie și mă duc în clasă ca să-mi iau lucrurile. Clasa era goală, nici urmă de lucrurile mele. Ies din clasă și dau nas în nas cu Chloe.

-Știi unde îmi sunt lucrurile?

-Ți le-am pus eu în dulap. Cu plăcere.

-Mersi.

P.O.V CHLOE

Sophie se oprește din cântat și iese fugind din clasă. La fel face și Ryan, dar cu greu pentru că blonda nu-l lăsa. După ce a ieșit a trântit ușa tare. E nervos, foarte nervos și nici nu știu de ce, parcă nu-i păsa.

Am ieșit și eu ca să o caut pe Sophie. Intru în baie și chiar era acolo. O iau în brațe și o liniștesc. Ea se ridică și se spală pe față. Mă doare să o văd așa.

-Totul e bine, îi spun.

-Nu e nimic bine! Viața mea e un eșec total de când m-am născut până în prezent, eu sunt un eșec! țipă plângând.

-De ce spui asta?

-Dacă nu eram eu mama probabil nu făcea accidentul, Caroline aveam o viață frumoasă, casătorită și avea copiii pe care și-i dorea și voi...voi rămâneați acasă cu familile voastre în Londra, dar din cauza mea voi ați trebuit să veniți în Los Angeles, din Londra până în Los Angeles! spune cu vice stinsă.

-Și Kyle?

Pleacă și eu mă duc după ea. Probabil își caută lucrurile.

-Știi unde îmi sunt lucrurile?

-Ți le-am pus eu în dulap. Cu plăcere.

-Mersi.

P.O.V SOPHIE

Îmi pun caietele în dulap și cineva mă trage de umăr.

-Trebuie să vorbim! spune autoritar.

Nu pot să fac nimic că el mă trage până în curte. Ne așezăm la o masă față în față.

-Pentru început, de ce dracu nu ai mai dat vreun semn de viață? Nu, de fapt nu să dai vreun semn de viață, poate să mă saluți?! Trei săptămâni m-ai ignorat. Și de ce arăți așa? Ia ridica-te.

-Tyler, sunt bine...

-Ridica-te.

M-am ridica și am mers lângă el. Se uita ciudat la mine, logic, sunt un zombie.

-Când ai mâncat ultima oară?

-Umm...

-Se vede clar. Acum hai să mănânci.

-Nu vreau să mănânc, nu mi-e foame!

-Da, sigur.

-De ce îți pasă de mine? De ce trebuie toată lumea să-mi spună ce să fac? spun gesticulând.

Tyler îmi prinde mâna și se uită dezamăgit.

-De ce ai făcut asta?

-Pentru că am vrut si am putut.

-Ce s-a întâmplat?

-Eu și cu Ryan ne-am despărțit.

-Și din cauza asta te-ai tăiat și n-ai mâncat nimic?

-Da.