My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 46

*P.O.V SOPHIE*

Îmi deschid ochii încet-încet şi încerc să mă ridic. Mă aflu într-o încăpere întunecată, doar o torţă de pe perete luminând-o. Port o rochie albă până la genunchi şi cu mâneci lungi. Unde mă aflu? Cum am ajuns aici? Cum ies de aici? Mă uit prin jur, dar nu văd mai nimic. Există oare o ieşire? Mă îndrept spre sursa de lumină şi o iau. Mă plimb pe lângă pereţi să văd dacă e vreo uşă, dar nimic, sunt închisă între patru pereţi. Mă aşez pe jos sprijinită de un perete şi arunc priviri prin cameră. Ce pot să fac?

Şi doar acum îmi vine în minte: Accidentul. Ce s-a întâmplat cu mine? Sunt vie? Sunt moartă?

În faţa mea apare gen o auroră boreală, dar în loc de culori sunt imagini, foarte multe imagini. Familia, prietenii, colegii, duşmanii. Cu toţii apar în imagini. Îmbrăţişări. Certuri. Împăcări. Plânsete. Râsete. Amintiri, foarte multe amintiri.

Mă îndepărtez şi fac câţiva paşi.

-E cineva aici? Ajutor!

-Totul depinde de tine! se aude în şoaptă.

Ce depinde de mine? Unde mă aflu? Am păţit ceva? Vreau acasă, la prietenii mei, ăsta este singurul lucru pe care îl vreau. Vreau să ies de aici!

-Cine eşi? Unde eşti? Scoate-mă de aici! Vreau să ies de aici! Ajută-mă!

-Totul depinde de tine! se aude din nou.

Mi s-a întâmplat ceva? Am murit? N-am cum să mor, adică nu mi s-a întâmplat nimic, nu?

Mă aşez undeva lângă un perete şi îmi strâng picioarele la piept. Nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum să ies de aici, nu ştie ce s-a întâmplat cu mine. Lacrimile au început să-mi curgă şiroaie pe faţa rece.

-Vreau acasă...spun încet.

Se vede o lumină albă foarte mică undeva în departare şi mă ridic. Parcă e din ce în ce mai mare. Se apropie încet-încet până se luminează toată camera şi o uşă apare fix pe peretele din faţa mea. Asta este şansa mea! Mă ridic în picioare şi fug până la uşa. O deschid şi trec de ea.

*P.O.V RYAN*

A trecut două săptămâni jumătate de când este internată Sophie în spital. Am petrecut mai mult timp în locul acela decât acasă. Am mers zilnic şi stăteam cu orele. N-am mâncăt şi n-am băut aproape nimic. Am aşteptat să se trezească, dar nu s-a întâmplat nimic. Doctorii au spus că dacă nu se trezeşte în următoarele 48 de ore o deconecteazăde la aparate. Dacă moare...Nu! Nu moare! Nu vreau să o pierd. O să se trezească şi o să fie totul bine. Îmi repet asta de nu ştiu câte zile şi nu s-a întâmplat absolut nimic, nicio mişcare de deget, un clipit, nimic, dar vreau să cred, vreau să se întâmple ceva. 

Mă ridic de pe scunul de la birou şi mă îndrept spre dulap. Iau ceva la întâmplare. Îmi iau telefonul de pe birou şi-l bag repede în buzinarul blugilor şi cobor. Kyle era la spital. De-abia a mai trecut pe acasă. Venea doar ca să-şi schimbe hainele şi să mai mănânce ceva.

Le-am spus celorlalţi că plec şi am ieşit din casă. În drum spre spital m-am întânit cu Kyle, care se ducea acasă.

-S-a schimbat ceva? l-am întrebat cu un gram de speranţă. Acesta dă trist din cap în semn că nu. Te întorci la spital sau rămâi acasă?

-Mă întorc peste vreo oră sau două.

-Ok.

Ajung în locul pe care îl urăsc. Mereu am urât spitalele, dar trebuie să vin, trebuie să fiu alături de Sophie, nu vreau să o las singură. Am intrat în camera ei şi m-am aşezat pe un scaun lângă ea. I-am luat mâna între mâinile mele şi am strâns-o puţin.

-Trezeşte-te, Sophie...

Îi sărut fruntea şi o mângâi pe creştetul capului.

-Te rog! îi spun cu lacrimi în ochi.

*P.O.V SOPHIE*

Simt o căldură în interiorul corpului meu. Îmi strâng rochia în pumn şi strig cât pot de tare:

-Vreau să ies de aici!

Lumina albă se apropie mult mai repede decât înainte, învăluindu-mă şi trăgându-mă cu putere.

*P.O.V RYAN*

Mi-am lăsat capul în jos ţinându-mi mâinile pe mâna ei. Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa mea. Dacă o pierd nu ştiu ce m-aş face.

-Te rog, Sophie, trezeşte-te! Îmi pare atât de rău că nu am fost acolo cu tine. Dacă eram nu ţi se întâmpla nimic, dar nu am fost... Te iubesc mult şi nu vreau să te pierd, te rog trezeşte-te!

Mă ridic de pe scaun ca să iau puţin aer. După aproape două de stat înţepenit pe scaunul ăla chiar am nevoie de aer. Chiar când să apăs pe clanţă o voce foarte înceată. Mă întorc încet pe călcâie şi îi văd ochii deschişi. Vrea să zică ceva, dar nu poate.

-Shh, nu te forţa, spun fericit.

Deschid uşa şi strig repede un doctor.

-Sunt atât de fericit că te-ai trezit.

Acesta vine în sala şi eu ies pe hol ca să-l sun pe Kyle

-Sophie s-a trezit, spun cât se poate de fericit. Şi vorbesc cât se poate de serios. Sophie s-a trezit!

Kyle îmi închide telefonul. După câteva minute toţi prietenii mei sunt aici, la fel şi Caroline, Brian,
Taylor, Carter şi Aiden. Toată lunea era fericită. Fiecare a putut să o viziteze câteva minute.

Am intrat încet în cameră şi m-am aşezat pe scaun. I-am luat mâna într-a mea şi i-am mângâita o cu cealaltă.

-Sunt aşa fericit! Am avut atâtea emoţii. Am venit aici zilnic şi am stat cu orele, am sperat tot timpul că te vei trezi, am fost foarte îngrijoraţi cu toţii. Nu ştiam ce să mai fac, sincer. Am fost foarte îngrijorat, dar acum sunt cât se poate de fericit. Te iubesc enorm!

După ce i s-au făcut nişte controale am putut pleca acasă. Doctorul ne-a spus ce trebuie să facem şi ce nu mai poate să facă ea. Ca să fie totul perfect pentru Sophie, Caroline va sta la noi un timp ca să aibă multă grijă de ea.