My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 44

*P.O.V KYLE*

Aşteptăm îngrijoraţi de două ore. Sophie este încă în operaţie. Între timp au venit Carter şi Aiden care ne-au întrebat ce s-a întâmplat. Noi le-am povestit despre accident şi despre urmările acestuia.

Ryan stătea cu câteva rânduri mai în spate decât noi, repetând întruna că e numai vina lui. Chloe s-a dus lângă el acum puţin timp ca să-l liniştească, dar nu ajută cu nimic.

-Hei, frate, nu e vine ta, nu e vina nimănui, îi spun eu.

-Ba da, este. Dacă mergeam cu ea nu s-ar fi întâmplat asta, acum am sta frumos acasă sau într-un alt loc şi ne-am distra.

-Hei, Ryan, linişteşte-te, vine şi Brian şi îl bate pe umăr.

El se ridică de pe scaun şi iese din clădire. Dau să merg după el, dar Brian mă opreşte:

-Lasă-l, are nevoie de puţin timp singur. A fost un şoc prea mare pentru el.

Ne întoarcem la grupuleţul nostru şi o iau pe Kim în braţe. Doctorul vine spre noi şi ne despărţim din îmbrăţisăre.

-Operaţia a decurs cu succes, spune şi mi se ia o piatră de pe inimă, dar în timpul căzăturii a suferit o lovitură la cap ceea ce îi va afecta memoria.

-Şi cât de- mă întrerupe doctorul.

-Staţi liniştiţi, nu e grav. Va uita doar câteva lucruri minore şi unele amintiri, dar dacă încercaţi să-i amintiţi va fi totul ok. Şi încă un lucru, Sophie face vreun sport sau vreun efort fizic?

-Da, spun.

-Ce face?

-Dans.

-Din păcate nu va mai putea face vreo doi ani de zile.

-Şi când putem să o vedem? îl întreb din nou pe doctor.

-Peste jumătate de oră.

-Mulţumesc.

-Kyle, du-te şi cheamă- l pe Ryan, îmi spune Brian.

Dau uşor din cap şi ies din spital.

-Putem să o vedem peste jumătate de oră, îi spun băiatului care stătea pe scări.

-Ok, spune el.

Mă aşez şi eu lângă el şi îi spun:

-Doctorul a spus că nu mai poate face dans doi ani şi poate are pierderi de memorie. Nu că poate, chiar are.

-Nu-şi va mai aminti de noi? întreabă Ryan speriat şi supărat.

-Ba da. Doar unele lucruri minore şi noi va trebui să-i amintim sau să facem acele lucruri, sau poate chiar n-o să aibă nicio pierdere de memorie şi-şi va aminti tot, cine ştie. Eşti ok?

-Nu.

-Hai să mergem înăuntru, îi spun şi ne ridicăm.

Intrăm înăuntru şi Brian vine la noi.

-Eşti mai bine? îl întreabă pe Ryan.

-Puţin, se pare că datul cu pumnii ajută puţin, zâmbeşte trist.

Ne aşezăm pe scaune şi tot ce facem este să aşteptă să treacă afurisitele de 20 de minute care au mai rămas până când o putem vede pe Sophie.

Sunt conştient că dacă ea nu luptă s-ar putea sfârşi, noi nu putem face nimic, e doar ea de una singură, luptând pentru viaţă. A trecut printre atâtea, a cunoscut atâţia oameni buni şi răi, a avut atâtea probleme, şi uite că a trecut peste toate. Este o persoană foarte puternică.

Kim şi Chloe plângeau, iar Caroline încerca să le liniştească, dar şi ea mai avea puţin şi plângea, băieţii stăteau lângă mine şi nu le venea să creadă în ce situaţie suntem, Brian se plimba din stânga în dreapta fără încetare, iar Ryan era cel mai rău. Tremura, era palid, se uita în gol şi cred că îi şi curg câteva lacrimi. Iar eu nici nu ştiu cum sunt şi ce simt. E treia oară când se întâmplă asta în familia mea. Prima dată tata, apoi mama, şi acum Sophie, dar Sophie e puternică şi chiar nu poate să m-moară. Nu o pot pierde şi pe ea. E groaznic când pierzi persoane dragi. Nu vreau să se întâmple din nou asta, chiar nu vreau. M-am săturat. M-am sătarat de accidente şi de moarte. M-am săturat de asta până peste cap.

-Kyle, opreşte-te! Kyle te răneşti, opreşte-te! îmi spune Adam, care stătea lângă mine.

Îmi strângeam aşa tare pumnii că mi-a dat sângele.

-M-am săturat de accidente şi de moarte în familia asta. Pur şi simplu m-am săturat!

Kim vine la mine, iar eu o strâng tare în braţe.

-Linişteşte-te, iubitule, totul va fi bine, îmi şopteşte ea în ureche.

Minutele au trecut cu greu, dar măcar au trecut. Ne-am ridicat de pe scaune şi ne-am îndreptat spre camera unde se află sora mea.

-Mai întâi famili, spune doctorul.

Mă uit la Brian şi la Caroline, iar ei îmi fac semn către uşă.

-Tu trebuie să te duci primul.

-Ok.

*P.O.V RYAN*

Kyle a intrat înăuntru la Sophie. Nu ştiu cum e. Nu ştiu la ce să mă aştept. Ştiu că ea în acest moment nu respiră, decât cu ajutorul aparatelor. Mi-e frică de ceea ce se va întâmpla. Mi-e frică să nu o pierd. O iubesc. O iubesc prea mult ca s-o pierd. Nu vreau să se întâmple asta.

Nu ştiu ce simte Kyle. Nu mi s-a întâmplat ce i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat lui. Ambii săi părinţi sunt morţi, pe când părinţii mei sunt acasă sau la servici, sora lui mai mică, care este şi iubita mea, a avut parte de un accident.

M-am aşezat pe unul din scaunele înşirate lângă peretele holului.

-Eşti ok? mă întreabă fratele meu în timp ce se aşează pe scaunul de lângă mine.

De ce mă întreabă toată lumea daca sunt ok? Nu, nu sunt! Iubita mea şi totodată unul dintre cei mai buni prieteni a avut un accident în urmă cu câteva ore şi poate să moară. Mă doare sufletul când mă gândesc la ce i se poate întâmpla. Cum dracu să fiu ok?

Simt cum îmi curg lacrimi. Ştiu că nu sunt bărbat în momentul acesta, dar cui îi mai pasă? Adam mă bate pe umăr, iar eu mă ridic. Se ridică şi el şi mă strânge în braţe. Şi atunci îmi scot toate sentimentele la iveală. N-am mai avut demult un moment frate-frate.