My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 45

După aproximativ zece minute Kyle iese din cameră.

-Cum e? îl întreabă câţiva la unison.

-E-e...nu ştiu...

-Pot să mă duc eu să o văd?

-Sigur scumpule, spune Caroline.

Mă ridic de pe scaun şi pun mâna pe clanţa albă a uşii. Apăs încet şi deschid foarte uşor uşa. Mi-e frică de ceea ce urmează să văd, chiar mi-e frică.

Sophie stătea întinsă în patul alb al spitalului înconjurată de zgomotul produs de aparate. Avea capul bandajat, faţa îi era plină de zgârieturi, tăieruri sau vânătăi şi mâna stângă este la fel ca şi capul, bandajată şi ea. Nu pot vedea dacă are şi alte răni pentru că este învelită, dar ştiu sigur că are. Mă aşez pe scaunul de lângă patul unde este aşezată cea mai minunată fiinţă de pe lumea asta şi o strâng încet de mână. Mă doare să o văd aşa, mă fucking doare. Cu cealaltă mână îi mângâi faţa frumoasă, care acum este rănită.

-Soph, şoptesc. Fii puternică, te rog. Poţi s-o faci, nu te lăsa. Te iubesc! Îmi pare rău pentru tot ce am făcut, că te-am supărat, că am râs de tine, că am fost un bou ipocrit, îmi pare atât de rău! Te rog, revino-ţi. Nu-mi pot imagina viaţa fără tine, te iubesc al naibii de mult. Te rog, Sophie!

Uşa se deschide şi Brian cu Caroline intră în cameră. Unul din ei îşi pune mână pe spatele meu şi mă mângâie uşor.

-O să se facă bine, spune Brian.

-De unde ştii?

-Ştiu eu.

-Sper să fie aşa cum zici tu.

Mă ridic de pe scaun şi ies din cameră. Nu pot să o mai văd aşa. Cobor la parter şi mă îndrept spre automatul de cafea. Când îmi iau paharul de cafea o lacrimă îmi curge pe obraz. În minte îmi vin toate momentele petrecute cu ea de când eram foarte mici până în prezent. Dacă mergeam cu ea...Dacă mergeam cu ea nu se întâmpla asta. Trebuia să merg cu ea, nu trebuia s-o las singura. Sunt un prost. Acum n-o să mai poată face ce-i place ei cel mai mult.

Mă aşez pe un scaun şi aştept. Nu ştiu exact ce aştept, poate un miracol.

* * *

*P.O.V KYLE*

Au trecut trei ore de când am văzut-o pe Sophie. În astea trei ore am aşteptat şi am sperat că se va trezi, dar nimic, nicio veste. După ce a ieşit Ryan din cameră a plecat şi nu s-a mai întors. Probabil are nevoie de puţin timp singur. 

Carter si Aiden au trebuit să plece  pentru că aveau ceva super importantat. Ei ziceau că rămân, dar le-am zis să plece ca să nu piardă. Oricum este deja destul de târziu. Cred că ar trebui să plece şi ceilalţi.

-Cred că ar trebui să plecaţi şi voi, le zic prietenilor mei cu o voce răguşită.

-Glumeşti, nu? spune Adam.

-N-aţi mâncat nimic până acum şi sunteţi obosiţi. Şi în plus spitalele nu sunt nişte locuri prea pozitive. Şi încercaţi să-l luaţi şi pe Ryan, e prea...are nevoie de odihnă.

-Nici tu n-ai mâncat nimic şi eşti obosit, deci mai stăm, zice Chloe. Trebuie să fim alături de ea.

-Cum vreţi.

Iar aşteptăm. Aşteptăm o mişcare de deget, orice.

*P.O.V RYAN*

Au trecut 4 ore de când am ieşit de la ea şi nimic, nu s-a întâmplat absolut nimic. Stau aici, pe scaun şi beau cafea după cafea. Mă ustură ochii şi sunt super obosit, dar nu vreau să plec de aici până nu se trezeşte. Vreau acum să fiu în patul meu, acasă, la fel şi Sophie şi să se simtă bine, foarte bine.

Mă ridic de pe scaun şi mă duc la automat să-mi iau cred ca a şaptea cafea. Bag bacnota şi aştept să se facă. Mă întorc înapoi pe scaunul meu şi iau o gură.

Îi vă pe Adam, Sam, Kim şi Chloe coborând scările. Vin spre mine.

-Haide, îmi spune Sam.

-Unde?

-Acasă. Trebuie să te odihneşti, zice Kim.

-Nu mă duc nicăieri! Stau aici până se trezeş-

-Eşti nebun? întrebă Adam. Tu ai băut toate astea? arată spre paharele goale de pe scaunul din stânga mea.

Îl ignor şi continui.

-Rămân aici.

-Ryan-

-Lasă-l, îi spune Chloe fratelui meu.

A cedat şi mi-a zis să am grijă de mine şi au plecat. Am luat paharele se plastic şi m-am dus să caut un amărât de coş de gunoi pentru a le arunca. Am căutat la tot parterul un coş de gunoi şi dacă ma credeţi am găsit doar unul. Doar unul! Oamenii ăştia nu au bani pentru coşuri de gunoi? În fine. Mă întorc la locul meu şi mă aşez. Fără să îmi dau seama ochii mi se închid şi adorm destul de repede.

* * *

Îmi deschid ochii încet. Stau într-un mod inconfortabil. Deschid ochii de tot şi observ că nu sunt în camera mea, ci într-un loc necunoscut. Îmi amintesc repede totul. Accidentul. Îmi caut disperat telefonul ca să văd cât e ceasul. 3:17 a.m. Mă ridic repede de pe scaun şi mă duc la lift. Apăs pe buton şi aştept venirea lui. Intru şi apăs pe butonul cu numărul 4 scris pe el. Se mişcă încet, prea încet. Dacă alegeam scările eram demult sus. Uşile de matal se deschid şi ies. Merg pe holul lung, îndreptându-mă spre cameră. Îi zăresc pe Kyle, Brian şi Caroline, care stau pe scaune obosiţi şi supăraţi. Mă îndrept spre ei încet. Mă simt ca un zombie. Sunt obosit şi mă ustură ca naiba ochii. Kyle e cel care mă observă primul.

-Credeam că ai plecat, spune acesta.

-Nu...nu, nu am plecat şi nici n-o să plec.

Pun mâna pe clanţă şi apăs uşor. Deschid uşa cât de silenţios se poate şi o închid în urma mea. Mă aşez pe locul unde am stat şi prima dată şi îi iau mâna între ale mele.

-Soph...