My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 23

Nimeni nu știe că am plecat de la ore. Prin "nimeni" mă refer la prietenii mei, de ceilalți nu îmi pasă. N-am de gând să mă duc acasă, am chef de aer curat și de un loc liniștit unde să îmi adun gândurile.

Găsesc un părculeț mai mic care pare liniștit, ciripitul păsărilor auzindu-se peste tot. Mă așez pe o bancă și îmi scot un caiet la întâmplare din geantă. Un lucru pe care nu îl știți despre mine este că scriu cântece, nu prea au sens sau rimă dar eu scriu ce simt. Am mai scris încă vreo două, nimeni nu știe de ele și nici nu trebuie să știe. Nu știu de la cine am moștenit toate astea, Caroline mi-a spus că dansul de la mama, dar mama de fapt nu este mama mea, ci mătușa mea. Mama mea adevărată din câte știu nici nu dansează, nici nu cântă. Mi-a spus că de acum înainte o să îmi spună totul, dar simt că îmi ascunde ceva, ceva foarte important, dar o să aflu eu.

-Tu nu trebuia să fii la școală?

-Nu.

-Nu? Serios? Pentru că din întâmplare am trecut pe lângă clasa ta și tu erai singura care a plecat.

-Nu e treaba dumneavoastră ce fac și acum scuzați-mă trebuie să plec.

Brian, adică profesorul, dar mie îmi place să-i spun Brian, îmi smulge caietul din mână dându-mi seama doar după ce termină de citit cântecul scris de mine.

-E bun. Cine l-a scris? mă întreabă el curios.

-Eu.

-Ești foarte talentată, la fel ca părinții tăi bănuiesc. Și ar trebui câteva schimbări minore dar în rest e ok.

-Mulțumesc...

-Cred că ar cam trebui să pleci acasă, nu vrei să se îngrijoreze prietenul tău, nu?

-Da. La revedere!

* * *

Din fericire nu au ajuns acasă și Adam și Sam nu erau pe nicăieri, deci casa e doar pentru mine. Îmi fac ceva de mâncare repede și urc la mine în cameră. Am de gând să fac ceva cu piesa asta. Iau chitara și încerc să găsesc o linie melodică potrivită.

După multe încercări o găsesc în sfârșit. Cred că piesa are nevoie de puține retușuri așa că mă pun la birou și îmi fac treaba.

Se aude ușa de la intrare trântindu-se și "e cineva acasă?". Ignor persoana care mi-a tulburat liniștea și-mi continui treaba. Din nou sunt deranjată de o tigaie sau ceva de genul care a căzut și s-a auzit prin toată casa. Această persoană trezește și morții la câtă gălăgie face. Termin într-un sfârșit și ascund foaia pe care am rupt-o din caiet printre alte foi măzgălite.

Televizorul se aude tare și cobor să văd cine poate fi așa gălăgios. Nu mă miră să-l văd pe Adam tolănit pe canapea și uitându-se la un meci de fotbal cu o pungă de chips-uri în mână.

-Tu erai acasă? mă întreabă mirat.

-Da.

-Și când am întrebat dacă e cineva acasă de ce nu ai răspuns?

-Pentru că aveam treabă. Și apropo, ai face bine să faci mai puțină gălăgie că trezești și morții.

-O să fac efortul ăsta data viitoare.

-Okay. Dar și televizorul l-ai putea da mai încet că nu ești surd.

-Of, bine. Unde sunt ceilalți?

Era deja trecut de ora patru și nu s-au întors acasă.

-Nu știu.

-Dar tu de ce nu ești cu ei?

-Că sunt aici.

-Aham. Tu nu ai altceva de făcut decât să te holbezi la mine?

-Ba da, dar te rog fă liniște, nu mă pot concentra.

-Ce treabă ai că e așa importantă?

-Ceva.

Urc înapoi la mine în cameră și încerc să o cânt. Nu îmi iese, mai încerc o dată, tot nu-mi iese.

-Ahh, țip.

A trea oară îmi iese și mă bucur. Mai cânt o dată melodia și chiar când am terminat ușa de la cameră se deschide și acea persoană mă strânge într-o îmbrățișare.

-Unde ai fost? Mi-am făcut atâtea griji, te-am căutat în toată școala și te-am sunat încontinuu și nu îmi răspundeai!

-Ryan, nu trebuia să-ți faci griji, eram acasă și legat de telefon, mi s-a descărcat, scuze.

-Să nu mai faci asta fără să mă anunți! Îmi spune și eu aprob din cap.

-Și unde ați fost?

-Umm...nicăieri.

-Dacă zici tu...Dacă nu te superi am puțină treabă.

-Bine, aștept aici, zice și se întinde în pat.

-Afară.

Îl împing afară și mă arunc în pat. Sunt atât de obosită, am muncit atât de mult. Glumesc, adevărul este că sunt puțin obosită, încă mai am destulă energie dar nu mai am chef să fac ceva. Aș putea să-mi fac curat în cameră sau temele, dar e mai bine să stau în pat. A fost o zi lungă și s-au întâmplat multe chestii. Îmi pornesc leptopul și intru pe rețelele de socializare. Când intru pe facebook văd 99+ notificări și două mesaje. Primul care îl deschid este de la Josh. Îl mai știți pe Josh, prietenul meu de la rampă din Londra.

"Hei! Ce faci? Ai plecat așa fără să ne zici? Mă rog, sper că vă simțiți mai bine acolo unde sunteți. Ne este dor de voi și sper să ne mai vedem."

Mesajul este trimis de acum două luni. Am mai intrat de atunci dar nu l-am primit.

"Hei! Da, scuze, trebuia să vă zicem dar am avut multe pe cap atunci *nu că acum nu mai avem*. Ne-am mutat în L.A., e super aici, ar trebui să veniți toți patru pe aici cândva. Și nouă ne este dor de voi!"

Deschid și celălalt mesaj, acesta fiind de la Kim de acum cinci minute.

"Vrei pizza?"

E așa greu să vină cineva și să mă întrebe personal?

"Nu." Îmi este puțin foame dar pot îndura.

Opresc laptopul, îl pun pe birou și mă bag iar în pat. Îmi închid ochii și mă gândesc la cei 4 prieteni din Londra și la toate tâmpenile pe care le-am făcut toți 11 împreună.