My strange life (PAUZĂ)

Capitolul 31

Era liniste, prea liniste. Nici musca nu se auzea. Eram doar eu acasa, facandu-mi temele si chinuindu-ma sa-mi invat. Problema e ca nu pot, nu am chef. Am chef sa fac ceva mult mai interesant decat sa stau inchisa in camera si sa-mi fac temele. Ma ridic din pat, ma incalt si imi iau skateboard-ul. Ma gandesc sa merg la rampa.

Am ajuns destul de repede. Bineinteles ca Aiden si Carter sunt aici cu grupul lor. Imi iau o doza de Mountain Dew si o guma. Carter cum ma vede vine la mine.

-Hai sa vezi ceva, imi zice tragandu-ma de mana.

Erau niste tipi care dansau destul de bine. Prin destul de bine vreau sa zic foarte bine.

-Sophie danseaza mai bine! spune Carter dandu-si ochii peste cap.

Ii dau un cot in burta.

-Taci!

In niciun caz nu dansam mai bine decat ei. Se vedea ca ei au experienta in ceea ce fac. Eu sunt doar o fata simpla care danseaza rar si n-am talentul lor.

-Nu sunt ca ei.

-Logic, esti mai buna! spune Aiden.

-Te-ai gandit si tu sa ma bagi in seama? il intreb.

-Am crezut ca nu ma mai vrei in preajma ta.

-In fine...Dar totusi, cine sunt tipii astia? intreb curioasa.

-Sunt de la rampa din cealalta parte a orasului. Se dau mari si tari ca ei merg la concursuri si are cine sa le sponsorizeze echipele, dar in rest sunt niste nimicuri. Sunt niste copii de bani gata toti de acolo, ma lamureste Carter.

-Si ce cauta ei aici?

-Vin sa se dea mari si sa ne faca in ciuda cu "talentul" lor.

-Si de ce ai fost prost si ai zis ca dansez mai bine?

-Pentru ca asta e adevarul, spun Carter si Aiden la unison.

Imi dau ochii peste cap si vreau sa plec, dar mi-am auzit numele si m-am intors.

-Cine este aceasta Sophie? intreaba "seful" trupei. Zic seful pentru ca el statea mereu in fata si era de inteles.

Ma opresc stand cu spatele la locul unde acestia dansau simtind privirea unor persoane din jur. Ma rotesc pana ajung cu fata la ei.

-Deci tu esti Sophie...Vreau sa vad de ce esti tu mai buna decat noi.

Am pasit tremurand spre ei. S-au tras de langa mine cand muzica a inceput. O sa fac coregrafia pe care am pregatit-o pentru ora de dans. Inchid ochii si imi imaginez ca sunt in lumea mea ignorand toate persoanele din jurul meu. La sfarsit toata lumea ma aplauda, mai putin grupul neasteptat. Seful grupului se holba la mine pana m-am pierdut prin multime.

-Ai fost buna, spune Carter.

-Eh. Cum il cheama pe...

-Josh.

Carter nu se uita la mine cand i-a spus numele ci in spatele meu. Ma intorc si il vad pe Josh uitandu-se amenintator la varul meu.

-Vrei sa vii in echipa noastra? ma intreaba acesta.

-Nu, mersi. Stau foarte bine in locul asta.

-Pacat. Ai fi fost o castigatoare,dar ce sa faci.

-Cum adica o castigatore?

-Simplu. Castigai multe concursuri si deveneai ceva in viata, nu ca drogatii astia de aici.

-Nu sunt drogati! tip.

-Aham, cum zici tu, imi face cu ochiul si pleaca.

-Ignora-l, nu te lua dupa el. El e un drogat mai mare decat noi oricum.

* * *

Intru in scoala intreptandu-ma spre dulapul meu pana cand intru in cineva.

-Ia te uita cine este aici, micuta Sophie!

-Josh?!

-Asa ma cheama, scumpete.

-Ce cauti tu aici? Si eww, nu-mi spune asa.

-Vezi tu, scumpete, m-am mutat aici.

In mine sa dadea o petrecere, nu mai puteam de fericire. Cititi sarcasmul va rog.

Il ocolesc si merg la destinatie. Taylor statea acolo, rezemat de dulapuri stand cu ochii in telefon.

-Hei...il salut incet.

-Hei. Uite Soph...l-am intreurupt eu.

-Tyler, vreau sa vorbim.

-Asta voiam sa-ti zic si eu. Dupa ora?

-Dupa ora.

Fiecare se indreapta spre clasa lui. Ma asez in ultima banca si astept sa intre toti elevii si profesorul. Carter intra ultimul in clasa asezandu-se in banca de langa mine.

Profesorul incepe sa predea. Rup o bucata de foaie din spatele caietele caietul si scriu:

"Josh e aici, la liceu. M-am intalnit cu el acum, in pauza, cica s-a mutat aici la liceu..." ii trimit lui Carter.

"Stiu, l-am vazut si eu. Sa nu stai in preajma lui, te rog."

"Nu stau, n-ai frica. E un idiot, ce naiba?!"

Se suna si eu ies prima dupa profesor. Fug si dau bot in bot cu Tyler. Radem amandoi si el ma ajuta sa ma ridic.

-Deci, pentru inceput vreau sa-ti zic ca si pentru mine a fost o veste socanta, adica nu aflii in fiecare zi ca ai un tata si un frate nou. Am stat singura, am plans, m-am gandit, am vorbit cu Brian, cu Caroline nu am vorbit de atunci. Nu stiu, parca nu mai am puterea sa aflu chestii noi care dor al dracului de tare. Stiu ce simti, te inteleg de ce m-ai ignorat, ii spun.

-Da, a fost, nu stiu, ca o...Nu pot explica cum m-am simtit atunci. In acea seara, cand am ajuns acasa m-am certat cu tata rau. De atunci nu ne mai bagam in seama. De ce ai tine asemenea minciuni in tine atata timp? Stii ce mi-a spus legat de mama? Ca a murit acum 17 ani, cand m-am nascut eu. Doar minciuni. Am stat in Anglia cu tata si ea a plecat, s-a dus departe. Tu iti dai seama ca noi stateam in acelasi oras catva timp dar apoi ne-am mutat departe de tine si aproape de mama mea, dar de care eu nu stiam.

-Asa ma simt si eu. Exact la fel. Mi-a spus ca-i pare rau. Stii, nu prea cred ca e vina lui Brian. Bine, doar putin. Dar gandeste-te, el a avut grija de tine 17 ani, ti-a asigurat mancarea, adapostul, scoala, tot, pe langa eu de care nu a interesat-o nimeni, pe Caroline a durut-o in fund de mine, de amandoi. Ea a venit aici, s-a mutat intr-o casa mare, are un sot, probabil vor avea un copil pe care il vor creste impreuna si de noi va uita cel mai sigur, dar pe mine nu ma intereseaza ce face ea cu viata ei, crede-ma.

Ne-am imbratisat si eu am inceput sa plang pe umarul lui. El m-a linistit si m-a strans mai tare in brate.