Victima ( F.F.-Harry Styles)

Capitolul 23

Stau nemișcată în mijlocul camerei și nu fac absolut nimic. Pur și simplu stau și mă gândesc unde s-ar fi putut duce. Gânduri negre îmi invadează mintea. Nu ar face prostii, nu-i așa?

Adică nu îi înțeleg enervarea așa exagerată. Ce am spus? Normal că nu voiam ca mama să afle. El habar nu are ce copilărie am avut. Și ști ceva? Eu ar trebui să fiu cea supărată. Se comportă ca un ţânc. Fac ceva greșit, iese pe ușă și gata. Puf, crede că atunci când se întoarce va fi totul la fel. Ei bine, de data asta nu. Am să o sun pe Chelsea și am să îmi trăiesc viața în continuare. De parcă aș depinde de el!
Mă îndrept spre noptiera mea și îmi caut telefonul. Nu e nicăieri. Îl caut în dulap, la baie, sub plapumă, peste tot dar e pur și simplu de negăsit. Observ un obiect lucios pe pătura lui Harry și mă duc din instinct spre el. Pentru un moment, cred că este telefonul meu, dar se pare că Harry și l-a uitat aici. Nu i-am cerut până acum numărul de telefon. Probabil pentru că nu aveam ce să vorbim. Poate l-aş putea folosi ca să mă sun și să îmi găsesc telefonul. Aş suna-o direct pe Chelsea, dar chiar am nevoie de telefonul meu. Nu o să se supere dacă îl folosesc două minute, nu? Vrei să spui, nu o să se supere mai tare. Îmi ignor conștiința și iau telefonul în mână. Se pare că nu are parolă. Vreau să apăs pe butonul ce indică agenda telefonică, dar ceva mă oprește. Cred că văd prost, nu-i așa? Nu-i așa? Încep să zâmbesc, iar inima mi-o ia la goană când îmi văd părul și chipul pe ecranul telefonului, ascuns în spatele aplicațiilor. Dau încă o pagină ca să mă holbez la poza mea din telefonul lui Harry, dar fața mi se albește când văd diferența. Nu sunt eu. Ochii mei căprui sunt înlocuiți de doi ochi albaștrii, pătrunzători, dar reci.

Nu poate fi...Nu poate. Nu e ea. Părul e exact ca al meu, o combinație ciudată între blond, castaniu și roșcat. Buzele i se arcuiesc într-un zâmbet ciudat, dezvelindu-i dinții perfecți. Pare că încearcă să oprească pe cineva să facă poza. Atunci observ mână lui răsucind o șuviță de a ei. Tatuajul cu ancoră de pe mâna lui Harry este evident. Fata poartă un pulover pe care este inscripționată o literă. S. Sarah. Nu îmi vine să cred. Arătăm aproape exact la fel. Singura diferență sunt ochii. Ai ei sunt albaștrii reci, iar ai mei sunt de culoarea mierii.

De ce ar face Harry asta? De ce poza ei e acolo, ci nu a mea? Atâtea întrebări dureroase la care găsesc un singur răspuns. O iubește. Încă o mai iubește. Trebuia să îmi dau seama de ieri. Cum a vorbit despre ea, cu admirație. Probabil dezgustul subtil din voce era doar de fațadă. Și chiar e frumoasă. E mult mai frumoasă ca mine. Aseară m-am concentrat doar pe suferința lui Harry pentru pierdere, nu și pe gelozia care ardea în adâncul meu. Am crezut că va trece atunci când am aflat că e moartă, dar acum s-a amplificat. Se pare că nici moartă nu pot scăpa de ea.

Trebuie să mă așez două minute ca să pot procesa ce s-a întâmplat. O lacrimă fierbinte îmi atinge obrazul, dar o opresc. Nu am chef să plâng. Știam cumva că totul e prea frumos și prea roz pentru o fetiță răsfățată. Până la urmă, se vede de la o poștă că poate avea orice fată pe o rază de trei kilometrii. Nu trebuie să mă consum. Știam că asta va urma. M-am pregătit mental și sufletește pentru una ca asta. Problema e că nu credeam că va veni așa repede, că mă va distruge chiar acum când mi-e lumea îmi e mai dragă. Dar presupun că așa sunt toate poveștile alea oribile de dragoste, nu?

Un ciocănit mă trezește la realitate. Dacă e Harry? Ce mă fac? Ce îi spun? Nu are cum să fie el, nu ar bate la ușă. De aia are o cheie, idiotul, nu? Durerea mea se transformă ușor în furie cu fiecare minut în care privesc telefonul care are acum o crăpătură în colț. Nu, nu îmi pare rău că i-am spart telefonul. Bine, poate doar puțin.

Îmi dau două palme peste față ca să mă trezesc și mă duc să deschid ușa. Sper că arăt mai bine decât mă simt. În ușă stau Chelsea și Liam, având un zâmbet uriaș pe față. Măcar au același zâmbet. Asta da sincronizare. Când cei doi îmi observă privirea șifonată, se încruntă și Chelsea mă ia în brațe.

- Vrei să vorbești despre asta? Ce a făcut? Spune cu capul în părul meu.

Mă bucură și mă întristează în același timp faptul că știe deja că e vina lui. Îmi pare rău că e atât de evident. Aprob scurt din cap și îi poftesc înăuntru. Ei se așează pe patul lui, iar eu pe al meu.

- Descarcă-te, Becca. Nu trebuie să îți fie rușine de noi. Mă încurajează Liam.

Oftez și încep cu începutul, atunci când a venit mama. Le spun despre ironia faptului că și eu voiam să îi văd, iar ei spun că au venit pentru că au avut un feeling, lucru ce mă face să chicotesc. Nu durează mult, căci la finalul poveștii plâng cu lacrimi amare. Chelsea mă ține în brațe, iar Liam îmi are mâna pe a lui și o mângâie.

- Of, Becca. Tu chiar te-ai îndrăgostit. Rostește Liam și zâmbește compătimitor.

- Da....De ce spui asta? Întreb eu deși știu că e evident.

- Pentru că vorbești despre el ca și când el ți-ar fi pus stelele pe cer. Răspunde sora sa în locul lui.

Scuze că nu am postat (din nou). Vreau să vă mulțumesc(din nou) pentru tot. *spoiler* Va urma o bombă în curând. Fiți pe fază, prăjituricilor. (Da, așa vă numesc de acum). Apropo, @nameless_denn Sper că nu am pocit utilizatorul, îmi face trailer. Ieii♥