Victima ( F.F.-Harry Styles)

Capitolul 32

Perspectiva lui Harry

Mâna ei e în continuare rece. Zgomotul aparatului mă enervează la culme. Mă deranjează faptul că un aparat idiot trebuie să îmi spună ce simte iubita mea. Oare e conștientă, acolo, în căpșorul ăla frumos al ei, de ce se întâmplă? Oare mă aude?

- Ce face iubita mea? Îi spun și schițez un zâmbet.

Nimic nu se întâmplă, însă. Pleoapele îi ascund irișii de caramel. A fost prea mult pentru ea, pentru trupul ei firav și mintea sa deja încărcată de probleme. Aflasem că nu a mâncat de două zile. A trecut o săptămână de când nu s-a trezit, de când nu mi-a vorbit. E în comă de atâta timp. Mai las o lacrimă să scape peste cearceaful ei. Mă comport ca o muiere, la naiba. Toate necazurile sunt asupra acestor obraji lipsiți de culoare din fața mea. Ea nu merită așa ceva. Uneori mă întreb cum le poate duce pe toate. Mamă nebună, facultate, fosta mea iubită moartă și blestematul de mine.

De când am apărut în viata ei, i-am adus numai necazuri. Sunt sursa tuturor problemelor. E doar vina mea că ea e acum întinsă pe un pat de spital, iar eu nu pot să fac decât să îi mângâi mânuță rece. Ușa se aude în spatele meu, dar nu îmi folosesc energia rămasă ca să mă întorc. Nu am mai dormit de trei zile.

- Harry, du-te acasă. Nu ai mai dormit de câteva zile. O să pățești același lucru ca și ea. Mama ei e aici și... Începe Chelsea care aproape plânge când vorbește. Și ea e dărâmată.

- În caz că nu știai, discuția cu mama ei a adus-o aici. Deci nu, nu plec nicăieri. Îi spun și o privesc în continuare pe Becca, parcă așteptând o mișcare din partea ei. Nimic.

- Ești sigur? Voi avea eu grijă de ea.

Nu răspund, iar ușa se aude din nou. Cine naiba mai e și acum?

- Are dreptate. Sunt mama ei, eu trebuie să am grijă de ea, zice vocea aia enervantă.

- A, și unde ai fost până acum? Becca e iubita mea și sperați degeaba că voi pleca de lângă ea. Spun și mă ridic defensiv în fața celor două.

Perspectiva Beccăi

Ceața nu dispare. Totul e negru și urât în fața ochilor mei. Unde sunt? Cât timp a trecut? Aceste două întrebări mi-au cutreierat mintea, până acum nu puțină vreme.

Apoi mă trezesc într-un spațiu alb, uriaș, cu Harry. El îmi șoptește cuvinte frumoase, dar de fiecare dată când mă uit la chipul său îl văd trist. Totuși, e așa frumos aici. Fără probleme, doar eu și Harry, îmbrățișaţi, fără să ne pese de cei din jur. E ca un univers al nostru, creat numai ca noi să îl putem susține. Vreau să trăiesc aici pentru totdeauna. Singurul inconvenient este tristețea lui. Nu i-am vorbit până acum, oare pot? Cel puțin voi încerca.
- E frumos aici. E minunat. Îi spun și îmi închid ochii.

- Hai acasă, Becca. Rostește el cu amar în voce.

- Ce? De ce? Nu. E mult mai bine aici.

- Mie nu îmi place. Vreau să te simt în brațe, Becca. Hai acasă.

- Dar mă ai. Aici, în locul nostru. Continui, susținându-mi punctul de vedere.

- Ba nu. Ști, e o diferență între ați avea sufletul și ați avea mintea. Acum, doar mintea îmi aparține. Te vreau pe toată, Becca. Te vreau acasă. O să plec. Te rog, vino cu mine.

- Nu, Harry, stai. Aici suntem întotdeauna fericiți! Și nu avem probleme! Îi spun și mă enervez pentru simplul fapt că a stricat starea mea de extaz.

- Tu alegi, iubire. Vii cu mine și înfruntăm totul împreună sau rămâi aici singură.

- De ce nu vrei să rămânem aici, Harry? Eu...eu te iubesc și te vreau cu mine și doar pentru mine.

Nu spune nimic, doar mă privește îndurerat. Ce are? Nu mă vrea fericită?

- Tu nu mă vrei aici? Nu ne vrei împreună? Nu mă iubești? Țip și aproape plâng.

Nu spune nimic. Mai stă așa îngândurat o bucată de vreme apoi se ridică. Nu, nu pleca. Îl trag de picioare și îl implor să nu mă părăsească. El doar merge cu mine plângând în urma lui, fără să îi pese de suferința mea. De ce nu rămâne aici cu mine? Deodată, ceva rece îmi atinge umărul. Zăpadă?

- Harry, de ce ninge? Întreb nedumerită.

Se întoarce cu fața la mine. Chipul îi e rece, iar ochii lui îi privesc goi pe ai mei. Ninsoarea se întețește, dar el nu se mișcă, parcă fiind imun la ger. Îmi frec brațele cu palmele, încercând să mă încălzesc. Mijesc ochii la el ca să pot vedea printre fulgii deși. El îi închide pe ei lui și își încleștează pumnii. Ce face?

- Pa, Becca. Spune și se ridică de la sol.

- Nu, nu pleca. Harry!

Îi prind piciorul și îmi închid ochii, așteptând ca ceva, orice să se întâmple.

Păi, ne vedem mâine. Știu că e scurt, dar încerc să îmi caut inspirația. Se ascunde de mine :)) Vă mulțumesc încă o dată. Voi sunteți motivul pentru care scriu♥