Mă lupt cu mine

Primul capitol

         
De la început

          Începutul nu pare să aibă un moment fix, pentru că uneori el nu este stabilit.

      Te-ai gândit vreodată că poate ceva anume a început înainte ca tu să realizezi? Ți-a trecut vreodată prin minte minusculul gând de a privi înapoi și a descoperi că acel început era de fapt un moment succesor al adevăratului început..? Probabil da, probabil nu, dar mie îmi pare raționamentul firesc.

     Pentru mine, începutul a fost atunci când am devenit conștientă de faptul că am o viață căreia trebuie să-i port piept și să-i dau un curs frumos. Și ghici ce, acel început nu a fost atunci când m-am născut, pentru că în acel moment și mult timp după am fost ca orice copil : o mică operă de artă, necunoscută, dar modelată constant de mâini străini și reci sau atingeri dulci și primitoare. Nu mi-am oferit timp să mă gândesc prea mult la ce am fost, pentru că realitatea m-ar izbi neclar și asta ar durea la fel ca valurile de ceață aspră, izbite-n pieptul gol.
      Am decis de la o vârstă fregedă că nu mă voi minți, deja știam că adevăratul început al acestei călătorii va fi mereu neclar.

      Dar când am simțit un soi de început?

Ei bine..., când am privit lumea cu ochi drăgăstoși și am inspirat adânc esența vieții inocente, când mi-am procurat cu mândrie zâmbete pe băț (acadele), când am văzut oameni certându-se și având un comportament neplăcut privirii mele calde, când mi-am văzut mama plângând lăsându-mi dulcele suflet amar, când mi-am privit nesigură tatăl țipând și bătând cu pumnul în perete, atunci, atunci..., a început totul.
Din zilele acelea copilul din mine și din afară a fost fericit, bulversat, trădat, nervos și suferind.
În unele seri a privit apusul cerând puțină bunătate pentru cei din jur și pentru el. A oferit cerului priviri și monologuri pline de compasiune și curaj, iar în schimb a primit soarele și căldura lui, stelele și metaforele lor. Acest copil, -eu de atunci- , a primit darul și totodată 'blestemul' de a privi totul de două sau mai multe ori, văzând de fiecare dată viața în mod diferit. 

     Nu m-am putut controla, am vorbit singură și am oferit prietenilor mei imaginari povești și 'dialoguri' destul de hrănitoare. Mi-am expus inima naturii și am cerut în schimb doar liniște. Nu am tendința de a spune exact ceea ce simt pentru că odata scoase pe gură, cuvintele nu mai sunt unice sau pot fi altele decât cele originale, așa că, prefer să-mi aștern gândurile pe foi de hârtie.

    Timpul a trecut drastic și foarte multe lucruri sunt mai mult decât schimbate, dar dintre toate acestea cea mai mare schimbare e a mea. Singurul lucru rămas e sufletul de copil rănit și pasiunea pentru scris.
Pasiunea mea a trăit prin mine și eu prin ea și nu vreau să pierd singurul lucru cu care îmi pot mângâia ființa și împăca subconștientul.
Miile de furtuni din zilele cu soare nu îmi vor răpi ceea ce am eu mai de preț și mai răufăcător: mintea.

"Și acolo unde am lăsat doar zâmbete, mă voi întoarce pentru a vărsa umbre de dor, iar acolo unde am râs, mă voi întoarce să vărs lacrimi de fericire." (citat din..mine)

       Am crezut în orice clipă la mai bine, m-am agățat mereu de orice fir existent de optimism, însă mi-am pictat măști peste măști cu atenție maximă. Și le-am folosit! Nu pe toate, dar nu am ezitat. Mi-am construit pereți cu indiferență și sarcasm, am invadat materialul tavanului cu gânduri depresive și acoperișul l-am desenat uimitor, oferind atitudinii de la suprafață mici urme de interes. Mi-aș fi dorit o altfel de percepție, altfel de mod de gândire doar pentru a-mi reduce suferința, dar aleg să cred că felul meu de a fi mă va deosebi permanent de restul mulțimii, vreau să cred, și cred că eu sunt pata de culoare din colțul magazinului, centrul bibliotecii, interiorul clasei. Nu mă voi considera niciodată la fel pentru că observând nepăsarea și inconștiența altora, ajung să mă văd prețioasă.
  
    Conștientizez că prin toate astea nu voi fi niciodată pe deplin fericită, dar știu că prin toată răbdarea și analiza mea asupra vieții voi aduce ceva bun.

       "Sper până ce speranța mi-e singurul strop de aer și văd urma de bucurie în orice privire a unui străin, dar când liniștea sparge orice zgomot al încăperii inimii, atunci...atunci nu am unde să mă refugiez, îmi acopăr fruntea cu mâinile și sper să aud orice, pe oricine."

     Așa că, vă primesc aici, aici unde sufletul meu a decis să verse lacrimi și nuanțe de curcubeu.

Și, dragă cititorule, te-aș ruga să pășești timid în casa cuvintelor mele, să fii răbdător, și să mă cauți într-o bună zi, printre rafturile bibliotecii, "DE NICĂIERI".