Mă lupt cu mine

Mi-e jocul glumă?

Oare mi-e gluma joc sau mi-e jocul glumă?
E dimineață, e prea "devreme" dar totuși e "târziu"
Și e frig afară, în mine e pustiu
Un pustiu și mii de amintiri,momente
De ieri, de-acum ani sau luni
Se-aud ciripind păsărele, par vesele, fericite
Vestesc bucurii
Sună duios, melancolic, plin de viață
Dar și în glasul lor există un mister
Legat de viață, de orice ești și ai fost
Ele știu mai multe, dar destăinuie puțin
Și nu e de mirare
Că le-auzim din plin
Măiestrul lor țignal ne umple-n dulci priviri
Dar oare-i dor o ceață, a siropoasei amintiri?
Suntem cazuri nedeslușite, tu nu te știi nici pe tine
Dar vrei s-o știi pe ea, dorești să-l cunoști pe el
Și așa ajungi să te plimbi printre alte suflete
În timp ce strângi lacrimi din al tău
Nu a zis nimeni că-i ușor
Ar fi trebuit să fie?
Totul e paradox
Eterne glume scrise pe hârtie
Hai să cântăm ca păsărelele ce le-auzim pe afară
Să pretindem că nu știm nici noi ce e durerea
Să ne combinăm în romburi de fericire
Și să ne iubim din plin
Să fim unici, să primim zâmbetele tuturor
Și să apreciem vestirea
Păsărilor ce trec și trec în zbor.

Nu ne mai văzusem, uitasem, e normal
Uitarea-i dulcea piatră legată de viață crucial
Ne trădăm pe noi înșine, uitând ce am trăit
Uitând ce am făcut, sau cui noi i-am vorbit
Uităm privirea lor, zâmbetul larg schițat
Uităm ce-nseamnă dor
Și-l căutăm, în mod disperat
Uităm, uităm, uităm
Sau poate uit doar eu?
Că aș avea nevoie de portrete mii și mii
Ca să nu mă lepăd de chipuri, de inimi încă vii
Ca să nu mă ascund, să pot s-aduc fericire,
În jurul meu,
Că-n mine e pur și simplu nălucire
E ceață de noiembrie, și floare de cireș, din mai
Ce mai este cu mine? Cuvinte ai să-mi dai?
Aș vrea o-îmbrățișare, să mă cuprinzi în suflet
Pe unde iar mai fugi? Nu vezi că eu sunt urlet?
Eu sunt chemarea aprigă a valului de nuci
Ce își revarsă umbra peste valuri de guri prea muți
Peste o masă a tăcerii
La care adesea se joacă șah
și se decide viața
În raport cu moartea, în sensul cel mai ciudat
Se decid schimbări, se aprind lumini
Se alungesc ani, se varsă mări
Totul pentru ce-ai avut și ce-o să ai
Pentru ieri, mâine și ani de-acum lumină-n sufletul întunericului orbit de posibilul rai
Ți-e inima-ncurcată, nu vezi că prea te doare?
Ți-e cerul singura scăpare
Ai mai trăit vreodată?

Hai să căutăm o corabie
De vâsle-am face rost
Dar să te-asiguri în taină, că,nu vâslim pe apa sufletului meu
Că nu împingem vâsle în rănile adânci
Că nu lovim iar vasul de inima mea compusă din note dure muzicale-stânci
Că nu vrei să m-arunci în marele ocean de lacrimi
Fără colac de salvare...
Că nu o să mă uiți, adânc ascunsă-n al mării buzunare
Cuprinde-o flacără-n val de mare
Ce s-a întâmplat?
S-a stins..
Însă rămas într-o aură triumfătoare

A ei cenușă,de NEATINS.

Pare o glumă, la fel și viața
Într-un moment bizar în care
Nu mai știi unde ți-e gândul
Pe unde-ți umblă mintea
Unde se-ascunde malefic cugetul
Și din ce pocnire a degetelor să-ți înghiți țipătul
Și să-ți amuțești răsunetul
Vrând s-asculți liniștea
S-o inspiri, să-i conservi prezența
În iluzia unei păci în care, nu mai urlă atât de aspru, existența