Mă lupt cu mine

(eu sunt infinitul)

          Dansează, așa cum știe, așa cum nu a învățat de la nimeni, așa cum durerea o inspiră. Înșiră pe parchetul rece pașii unui chip speriat de mișcările mâinilor trupului său, ascunde dincolo de oasele dezvoltate o măduvă încununată de durere inhibată de ultimii ani pe care i-a trăit în ceață.
Nu îmi vine să cred că încă o văd, uneori nu îmi vine să cred că încă o privesc în oglindă, că încă îi îngrijesc tenul și îi aranjez părul, că încă poate oferi bunătate. Încă o recunosc în mulțime și încă o pot accepta dincolo de toate valurile de lacrimi nevărsate.
Încă mă urc pe o scenă pe care ea mă reprezintă așa cum eu nu am reușit să mă reprezint, cade și țipă la un microfon în fața unui public:
- De când durerea crește ca spinii în firul de trandafir în carnea trupului meu?
- De când artiștii se lasă venerați de infinit..
- Eu nu cunosc infinitul, pentru mine, lumea nu este tot ceea ce am văzut sau nu am văzut, dar nici nu mi se arată în imaginație drept nemărginită. Mai demult, în tinerețea tinereții mele de care trăgeam cu orice fir de compasiune și teamă, un om în aparență înțelept, cu un glas pătrunzător și o privire bătută de înțelesul vieții, mi-a spus să închid ochii și să încerc să pătrund cu mintea-mi infinitul, să încerc să îmi imaginez ceva, orice, dincolo de întuneric, dincolo de sfârșit, dincolo de punctul punctelor întregi scrise și nescrise, și ce crezi? Am văzut un ocean de negru, limitat, îngreunat de valuri stătătoare, o mare pierdută de incapacitatea de a vedea mai mult de atât. Cum? Cum să cred în infinit și amprenta lui asupra mea când el nu mi se poate contura în gând?
- Tu ești infinit pentru infinitul pe care nu îl poți vedea.
- Eu nu sunt infinit, eu sunt expresia finitudinii...noi toți suntem.
Aici, dedesubtul acestor lumini de reflector pe care dintotdeauna mi-am dorit să le simt pe pielea-mi albă, mă ard, de 24 ore și un cuțit în inimă precum razele păcătoase ale soarelui pe plaja seacă. Cum ar putea infinitul să se lase rănit de cele mai mici nimicuri?
- Infinitul se simte prin orice și oricum, și mai presus de orice, se simte prin ceea ce nu se poate atinge.
- Nu vă mai jucați cu mine, de luni de zile stau în întuneric și joc șah, de ani de zile mă ascund după draperii mute când durerea mă lasă ghemuită sub patul meu de o persoană, de decenii singurătatea mă înșală cu aparențe și încearcă să mă scufunde cu realitate, așa că acum, când vă cerșesc un ultim strop de sinceritate, vreau un răspuns.
Toată viața mea am dansat după cortinele a mii de întrebări negre, gri, violet, cenușii, albe, fumurii, roșii, mi-am vrut dreptatea dincolo de cafea, alcool, țigări și priviri frumoase, muzică la maxim, călătorii prin lume, răsărit lângă tipul din revistă, apus lângă ceea ce părea a fi iubirea vieții mele. Toată viața mea m-a lăsat nedumerită dimineața ce începea la 1:00, noaptea ce se termina la 21:00, iubirea ce se voia descoperită dar nu a fost niciodată găsită, toată viața mea am căutat oameni care să nu fugă de mine, dar cu toții, eventual au făcut-o, m-au lăsat pentru că în felul în care îmi sorbeam cafeaua se aflau lacrimi pe degetul mic, pentru că în felul care mergeam se observa că nu îmi doream să mi se sfârșească libertatea, pentru că în felul în care vorbeam se trăda frica, teama, necunoscutul ce se cățăra cu fiecare trecere de zi mai tare și mai adânc la rădăcina firului meu de păr, pentru că nimeni și nimic nu m-a putut face să uit în totalitate că pieptul acesta creat din creație este împământat cu ceva ce nu îl lasă liber, pentru că nimeni nu a venit vreodată să îmi spună că nu va mai durea, că într-o zi voi putea respira fără să mă simt de parcă respir pentru un întreg univers, pentru miliarde de suflete rănite, pentru mii de zei răstigniți și divinități rătăcite.
Pentru că azi, îmi amintesc de mine din trecut și din prezentul recent, stând înmărmurită cu o oglindă în fața mea, un spectacol înaintea entității mele și simt că mor odată cu arta pe care toată viața mi-am dorit să o creez. Simt cum mă pot așeza pe patul de trandafiri,cu părul așezat în bucle zglobii, cu tenul perfect curățat și micile tatuaje descoperite într-un amor subtil de rochița de un roz pal și pierdut.
În spatele meu stă -EU- la vârsta de 18 ani.
Cu ce am greșit toată viața mea ca rezultat având sunetul suspinelor ei la poarta urechilor mele?
Că m-am întrebat neîncetat, toată viața mea m-am întrebat și am clacat? Că am vrut să aflu pentru ce mă trezesc în fiecare dimineață? Pentru că nu mi-am putut vreodată explica de ce sunt cine sunt?
Pe scenă mi-am găsit o ultimă aparență de răspuns, o ultimă minciună în instanță spirituală: eu sunt Infinitul, așa că mă voi oferi lui.