Mă lupt cu mine

Emoțiile (sufletul își caută o casă, se vrea.."acasă")

                         Stomacul meu e filtru pentru emoții, orice sentiment se manifestă sfios strângându-mi mușchii stomacului, făcându-mă să tresar și să mă sperii. Senzația asta e asămănătoare unei lovituri puternice în abdomen, ceva abstract, lin. Uneori cred că acei fluturi se agită prea mult , probabil se transformă în molii și mă lasă rece și dură.

Timpul trece în brize de vânt pe lângă mine, amintirile se adună în valiza vieții și viitorul se apleacă să bată la fereastra nesiguranței mele, copacul distanțat de geamul aburit își mișcă tremurând trunchiul prea subțire și pulsul meu încetinește. Mă aflu în apă și simt că mă sufoc cu aburii înfierbântați, inspir și expir durerea din pieptul meu amprentat cu suspine și mă las cuprinsă de valurile iubirii de necunoscut.
Pielea mi-e străină parcă, mediul ud de toamnă se revarsă-n baia mea târzie, și îmi scufund capul în frunzele de apă, modelez chipuri șterse în spumă și stomacul mi se înclenștează ca o foarfecă timidă prin părul mult prea lung al unei adolescente.
Prin ceața din atmosfera ce e similară unei saune , îl văd, mă văd prin el, prin întunericul ce mă va cuprinde când voi închide ușa și ea va face acel zgomot ce-i dictează inimii mele un fior ," ești blocată" . 

                  Și emoțiile se strecoară, tavanul pică pe podea și pereților le veni un dor nebun să se atingă, să se-ncălzească. O văd prin perdeaua trasă monoton, obosit, o văd, lumina ei mă cufundă-n dorința unei atingeri calde, luna-mi ghidează spiritul sălbatic și eu mă hrănesc cu necunoscutul pur al nopții, tresar și-mi rostesc sentimentele prin tăcerea ce mă face să urlu după lipsa a ceea ce nici n-am avut vreodată, îmi cuprind abdomenul cu mâinile transpirate și-mi opresc impulsul nervos de a mă ridica să țip, să deschid toate ușile și orice geam și să fug liberă, să dansez necontrolat prin bătaia albastrului de noapte scufundată în neașteptat și periculos glas de ființe zăpăcite, ca și mine, zăpăcite de normalitatea lucrurilor din camera lor, de aceleași zile prea seci, și tot ce vreau e să-i ștergi pe toți din gând și să spăl toate grijile cu buretele de-o subtilitate nestudiată, vreau să simt aerul cum îmi mângâie șuvițele castanii de păr, vreau să mă mișc în ritmul respirației naturii, să fiu floarea cu spini de-un fel neobișnuit în psihopata seară prea târzie, vreau să urlu cu lupii din zare și să mă aștern moale pe pământul ud, stomacul să-mi fie înecat de libertate și fiorii să-i fie în gol.

             Nu-mi place să trăiesc un moment cu teama că-l voi pierde, așa că mă ridic și dansez nesfios, necuviincios, eu, doar al meu sine, prin noaptea periculoasă, plină de dezlănțuiri și prea mult alcool în sângele unor tinere pierdute de rațiune și dornice să-și înece nostalgia serilor de primăvară târzie când mâna lui le mângâiau obrazul rozaliu și liliecii picau din a lor construcție conturând tabloul într-un mov impropriu.
Să mă-ndrept către răul făcut în noapte și să-i înec în durere pe cei dornici de săvârșirea sa, pe cei ce despart suflete de inocență și șterg minți de praful compasiunii, să-i ucid cu valurile de răbdare și speranță, să-i îngenunchez în fața celor mai mari frici ale lor și să plec, să dansez din nou pe melodii de noapte străvezie, să apuc o fată pierdută-n imaginea stelelor și s-o îndrum pe calea uitării, să-i amintesc că motivul pentru care se îneacă în suferință acum va fi meritul unei ființe puternice,demnă de laudă și putere. 

Să ne pierdem în mișcări feminine, în cămăși de noapte negre și brățări împăturite-n șiruri pe brațele pale, să lovim firele de iarbă cu candoarea parfumului juvenil și să ne simțim de parcă am stăpâni lumea-n viteză și simțire, să spargem valurile de ceață domoală și să adunăm mireasma de rouă în plămânii poluați de aerul fals respirat în fiecare altă noapte, să facem piurete lovind pământul cu acea biruință ce ne va străluci în ochii noștri dulci dar întunecați. Să le arătăm că avem puterea să zdruncinăm legile firii, cununând natura cu dansul, jurându-i nopții că se va iubi cu ziua până ce secundele târzii le vor despărți protector, promițându-ne nouă că vom stăpâni lumea prin aerul subțire și blând dar demn de temut al nopții. 

               Și ea va dispărea reîmputernicită, demnă, mândră de ea ,eu voi zâmbi și voi dansa în continuare în suspine de ploaie fragedă, voi folosi corpul și tehnica ca să mă eliberez de emoțiile ce-mi lovesc mult prea des ființa. Voi închide ochii și mă voi preda sunetului frumuseții îndrăznețe a lunii, o voi lăsa să mă ghideze pe drumul frăgezimii sale veșnice, o voi ruga să-și reverse privirile adânci și misterioase în mâinile mele ce vor picta piese de teatru  pe norii decolorați ai zării. Îmi voi deschide ochii transmițând fulgere de zi senină, le voi privi doborâte pe câmpul îmbrăcat în iarbă crudă, îmi voi privi emoțiile leșinate prin dezmierdera umezelii străine, dar totuși familiare, mă voi așeza în centrul lor și mă voi simți de parc-aș fi într-o fericire efemeră, dar care se simte-n ceva cu miros de ce se numește în general, acasă...