Mă lupt cu mine

Ai construit pereți în jurul tău...

Și nu te-ai sfiit nici măcar puțin...privind pe fereastra rece, privirea ta înghețată ascundea niște fulgi mari de zăpadă, un viscol necontenit. Deși nu meriți...aș fi fost dornică să-ți cuprind mâna cu mâna-mi rece,și să simțim fiorii brumei din sufletul nostru. Am privit pe furiș oamenii de fiecare dată când m-am temut să fiu observată, ca nu cumva să vadă căci mie chiar îmi pasă. Ghici ce, și eu am construit pereți în jurul meu...și mi-am făgăduit să nu construiesc vreo ușă pe suprafața acestora vreodată...pentru că e bine să știi doar tu de tine într-o lume în care iubirea e o figură de stil...
Viața mă inspiră și îmi cuprinde șira spinării într-un amar lichior...am creat acest tărâm al nepăsării pe chipul palid și mi-am strâns buzele răbdător pentru a nu schița vreun zâmbet care să mă trădeze.
Suntem emoții aflate într-un trup firav și devenim dependenți de vicii și de prezența altor suflete...ne temem de singurătate dar situăm orgoliul deasupra oricărei sincerități.
Drag om ce citești acestea, nu știu ce se află-n mintea și corpul tău, ce te macină sau împotriva a ce răpuneri lupți, dacă ai văzut vreodată cerul sau ai auzit glasul păsărelelor într-o dimineață somnoroasă...dacă te poți mișca sau dacă poți simți ceea ce atingi, guști...cum ziceam,suntem mult prea firavi.
Creștem și ieșim în lume...descoperim,experimentăm,anii noștri se scurg odată cu nisipul din clepsidră -în neștire-, și sănătatea noastră se pătează cu stres și griji, cu vorbe nerostite și durerea pierderii oamenilor dragi.
Suntem ca stelele...mulți și sclipitori...fiecare unic, deși părem la fel. Stăm o perioadă pe cerul pe care nu l-am părăsi vreodată...dar la un moment dat,natura nu ne mai dorește și ne trimite -altundeva-. Acum durerea din stomacul meu mă face să vreau să urlu, dar de dragul țipetelor ce nu au puterea de a fi auzite -rezist-
Și uite așa nu mai știm nici ceea ce credeam că știm...căci vine un moment în fiecare zi când te uiți la zidul din fața ta,frumos văruit, și te-ntrebi "ce-i viața?" ...scuturi din capul zăpăcit și-ți zici că întrebarea asta nu-îi are rostul și fugi...fugi de ceea ce ești conștient totuși că nu îți va da vreodată pace,te va bântui. Și cu toate acestea, în fiecare dimineață îți faci curajul să deschizi ochii printre razele soarelui călduros...și zâmbești stupid, pentru că deja te simți norocos pentru ziua ce ți s-a dat. Îți petreci zilele așa cum destinul tău impune și te plimbi printre mulțimi sau nu...dar ești permanent conștient că între tine și oameni sunt construiți acei pereți...pe care i-ai dori demolați, dar teama de a nu fi rănit te face să te resemnezi.
Ți-am zis, te-am văzut prin interior...respirația mea nu avea emoții dar îmi venea să te implor să-ncerci să sari dincolo de pereții atent clădiți și să vezi cum mica fetiță ce am fost plânge,iar femeia ce voi deveni o dojenește. Însă am respirat adânc și am șters gândul periculos zicându-mi că nu are rost, că și tu...ai construit pereți în jurul tău.