Mă lupt cu mine

O scriitoare

Am iubit acum ceva vreme o scriitoare...și...de mână cu ea simțeam la un loc curcubeu,soare,ploi, fulgere...călcam pe stele cu picioarele tremurând și zăream luna în ochii ei de-un negru mult prea aprins..spuse el cu fața către viitor și inima slobodă în largul trecutului. Se plimba răzleț pe scena părăsită de public care ducea vizibil dorul unor ropote de aplauze.
Avea în mână un pix și...o hârtie pe care scria șters "L'amour est l'essence de la vie" semnat -a ta veșnică lalea ocrotită de insecte, al tău răsărit prea dulce-ntr-un borcan cu miere,al tău glas ciudat când inima ți-e aspră...al tău întreg pentru că jumătatea inimii tale sunt eu-.
Avea părul ciufulit, privirea pierdută,mersul alene și se rotea necontrolat în jurul unui pian ale cărui clape străluceau în lumina unui reflector pe jumătate întunecat.
S-a așezat pe scăunelul din lemn masiv nevrând parcă să deranjeze privirile ce nu erau acolo, sfiindu-se cu gândul la vreo posibilă prezență.
De ce îmi aduc aminte de ea? Pentru că...încă îi simt parfumul și buzele ei rozalii parcă plâng și surâd când aud numele meu...pentru că sunt sigur că nu m-a uitat așa cum eu nu am putut s-o uit...ne trezeam dornici să ne dezmierdăm frunțile cu hohote de dor și inspiram beția parfumului de orhidee...eram ecuația unui întreg proces matematic cu rădăcini într-o aspră filosofie...
Șșș..nu vreau să o trezesc, e miez de noapte și la ora aceasta ea se hrănește cu somn,își reface mâna ce a scris atâtea pagini despre sufletul meu, despre tot ce am fost noi și vom fi...în vis, într-un glob de ctistal...
Aflați în neștirea atâtor neșanse de comunicare, nemaiștiind nimic de ea, dacă șade pe iarba verde alături de-un <EL>, dacă...mai are pozele nebune și frumoase cu noi...
Se uită în sus către acoperișul de sticlă prin care vede natura cerului plin de stele, îi cade o lacrimă pe pardesiul negru și pe pantofii maro îi alunecă un inel.
Mi-am zis c-o să-i ofer eu totul, deși totul era deja în zâmbetul ei...un univers de viață și emoții, un focar de gânduri închegate într-un jeleu aromat, o cafea neagră cu puțin zahăr și vanilie, o ciocolată amară cu care îmi ungeam buzele înainte de a o săruta.

Acum sunt singur, acum stă deasupra mea un nor și sunetele pe care acest pian le oferă perdelelor mute mă dezamăgește...amintindu-mi la infinit că între mine și ea acum se află mări și zone de uscat nemaipășite...de iubiri așa pline de dor...
Probabil ea acum încă scrie
Iar eu cocoțat pe vârful pixului din mâna ei -simt că mor-
Într-o silențioasă reverie
De amor...

A cuprins întreaga scenă în romburi de cerneală...și-a dat jos paltonul și pantofii și s-a așezat în genunchi.
A început să picteze pe o bucată de pânză mult prea albă...cu degetele lui subțiri și pielea palidă.
A început cu ochii...cum aș putea să nu desenez prima dată ceea ce m-a privit în suflet de la întâia dată când ne-am întâlnit? .
..a pus accent pe conturul irisului fascinant și...încet-încet umbrele puteau zări chipul iubitei-scriitoare. Nasu-i rafinat l-a conceput cu umbre și culori ale pielii dintre cele mai îngrijite...l-am sărutat de-atâtea ori când îi cuprindeam brațele reci...era în ea și prezența ei o bărcuță plutind în largul unei mări -de smarald-...și în întuneric,adormind în poala ei subțire...mă jucam cu toate constelațiile din rochia ei...cerul nu era prea întins și niciun spațiu nu ne făcea prea mici...stăpâni pe orice altitudine, cu capul în norii propriilor noastre emoții...deloc lucizi, îmbătați de fiecare apus care devenea muza tabloului meu și sursa cuvintelor poveștilor ei. Apoi înecat de propriile gânduri dureroase...îi învăluie pomeții în note ușor proeminente, și coboară pe chipul iubitei redând fidel grandoarea buzelor pe care el le contempla masiv înainte de a le reface cunoștință cu ale sale...ahh,clișee și figuri de stil, doi artiști bătuți de sentința artei-trăind profund,simțind culorile și frazele, scriind,pictând neîncetat...murind și trăind prin artă și pasiunea legăturii lor-suflete cerșind să nu mai fie singure...implorând intimitatea unor oameni care să le mângâie inundația de suspine...în noaptea de pe scena cu cortina de-un roșu intens,pictorul sfârșise chipul iubitei...fostei iubite...
Priviți,dragi oameni...cadavre ale spectatorilor ce au stat pe aceste scaune pătate de nisipul litoralului...uitați-vă la cea ce mi-a fost cel mai drag om, cea care mi-a purtat inima prin toate colțurile trăirilor...cea care m-a lăsat singur când avea datoria de a semna cărți...făcându-mă nebun după îmbrățișarea ei care avea miros de -acasă-, cea pe care am pierdut-o și o recâștig în fiecare zi în imaginația mea.
Uitați o scriitoare...și-a zis cu mâinile la spate,parcă încătușat...uitați tot ce mi-e mai scump...uitați femeia care mi-a provocat dependență.
Era tot transpirat, emoționat,plângând în ceața unui fum care venea din înaltul clădirii...prin maleta cea neagră se zăreau rănile inimii sângerânde...ceasul de la mâna lui rostea prelung un tic-tac psihopat...îl învăluiau toate orgoliile acelei povești, se insinua ca fiind pierdut pe vecie...deoarece EA, EA nu mai era acolo...să-mi guste parfumul fin și să-mi încânte privirea cu un vals nepriceput...ca al unei fetițe de 7 ani...
Uită-te la chipul ei, publicule, și spune-mi că nu ea e arta tututor istoriilor și a prezentului, viitorului fad...uită-te la ea și simte tot ceea ce se poate simți...în fața ta zace un om care a iubit și va iubi -pe vecie- o scriitoare.
Lângă ea,ploile erau calde, fulgii de nea erau îngerașii păzitori, toate primăverile însemnau treceri lungi pe aleile încununate cu flori...toate lunile erau zile frumoase și toți anii erau luni...
Cu ea timpul părea că trece ca-ntr-un tren...
Și acum închid ochii plini de cercuri negre ale lipsei acute de somn...stă în vagonul acela...în care ne-am cunoscut
...citește ceea ce a scris...a simțit că strig după ea...dar -EL- o ține prea strâns de mână...
E captivă în povestea vieții sale ce-o așterne pe cărți nescrise...e captivă însă și-n inima mea roasă de moliile ce au fost fluturi...
Am iubit și...iubesc...
Ahh...o scriitoare.