Mă lupt cu mine

Și ne mai trezim și altfel

Nouă, oamenilor, ne trebuie un moment ce ne aruncă-n posibilitatea de a ne stinge, de a pleca dintre ceilalți ca să prețuim ceea ce avem cu adevărat...Suntem atât de încurcați în viața de zi cu zi încât ignorăm tot ceea ce e bun în jurul nostru și privim doar ce este mai puțin bun. Atunci când credem cât de puțin că viața ni s-ar putea schimba brusc, ne izolăm, și nu mai luăm în considerare jumătatea goală a paharului, ci pe cea plină, pe care am putea s-o pierdem în orice secundă.
Aseară priveam cu ochii pierduți curtea spitalului, părinții mei erau de o parte și cealaltă a mea, îi simțeam mai aproape de mine, mult mai aproape de sufletul meu, era întuneric și frigul aprig mă facea să tremur, nu de frică, frica e doar un nonsens, tremuram deoarece eu eram mult prea calmă, mă simțeam împăcată cu mine la acel moment...nu voiam nimic, dar totuși intuiam posibilități. Când am plecat de acasă, am luat cu mine bagaje, o carte, m-am gândit că în liniștea bolnavă a spitalului tot ce poți face e să-ți hrănești mintea pentru a nu claca, a nu te pierde prea profund în irealul real...și mă gândeam că poate visez, că în scurt timp mă voi trezi și voi merge la școală, la fel de obosită și plictisită, dar într-o stare banală, normale.
Nu aș putea spune că teama nu se încolăcea în jurul meu de la secundă la secunăă, dar răbdarea mă proteja, nu tot ceea ce te înconjoară te și încolțește. Pe drum priveam pierdut pe fereastra aburită a mașinii, subconștientul meu mă făcea să dansez pe câmpii, inima dorea libertatea de a fugi departe în acea clipă, prin aer năprasnic de noapte târzie, către zâmbete tinere și șmbrățișări flămânde, către oricine și oriunde, oricum...către mine peste 5,10 ani, către viitorul de aproape și cel din zare, către o șoaptă dulce-n miez de noapte, către o mână care s-o caute nebună pe a mea, către un carusel care să mă facă tot una cu aerul gerului, către stelele unei nopți la mare, către tumultul zăpezii grăbite de la munte, către bradul de Crăciun și darurile multe, către mine semnând o carte-n plânsul fericirii , privind un cititor, un cititor de taină, taină scrisă de mine
Un suflet plin de cuvinte care să aline și bucurie și dor, un suflet care să râdă când anii vieții mor...
Spitalul avea un miros ce parcă te amețea, înadușea cumplit. Aerul prea încărcat de respirații bolnave a creat în mine o milă, milă pentru oameni și ceea ce suntem : niște corpuri ce pot fi răpuse oricând, căzând în mâinile unor prădători mai puternici care se pricep de minune la a ne sfâșia până ce sufletul ne rămâne și el gol...
Așa e lumea, așa sunt posibilitățile...am văzut o fetiță cu ochii obosiți și cuprinși de cercuri negre în jurul lor, părea pierdută, pentru ea acel culoar era o joacă și nimic mai mult...părinții ei erau acolo, se sfătuiau șoptind, părea un la fel un joc ciudat, succint. Eu mă simțeam în jur a tot , a tot ce se zărea în cale și așteptam parcă un cod care să-mi solicite chemarea.
Căutam în mine ceva care să plângă
Dar lacrimile-s mult prea stângi atunci când cei pierduți sunt lângă
Tu te mai regăsești încă atunci
Ei cad și se ridică-n genunchi țipând
Căci toți sunt cu inima gheață
Unii muncesc diagnosticând vieți, alții-s etichetați cu boli pe viață
E-un joc de lumini slabe, afiș despre sănătate și cum s-o păstrezi
Că de o rătăcești vreodată, grabnic tre s-o recuperezi
Nu e urletul lor cât îmi plângea sufletul mie
Nu pentru mine, ci pentru ei, pentru tot ce avea să fie
Am ascultat ce mi s-a zis întinsă pe un pat cu cearceaful de-un alb departe de albul curat
Ce am săvârșit noi oamenii de trăimi într-o lume cu iz atât de denaturat?
Nimic nu-i corect, orice e pe dos
Ce să mai facem când deja suntem prea jos?
Cine să ne ridice, cine să mai șteargă lacrimi amare
Cine să mai vindece fără a avea bani în buzunare?
Cine să mai îngrijească familii, cine să msi fie cine-a fost...
Când viața-i jucărie în mâini de om anost
Ce să mai fac acum când tot te sperii de sânge
Dacă asta ne leagă, de ce ni-l furăm crezând că nu ne-ajunge
Că nu ne-ajunge timpul, starea o vrem înaltă, societatea-i grabă
Tu te ridică suflete, așază-te pe-o bancă
Inspiră adânc, fii una
Fii una cu copacii
Una cu-ntreg oceanul
Cerul de diamante
Fii una cu iubirea
Iubire de pământ
Iubire de om plâns, în suflet legănând
Dureri prea vechi, ascunse, acum fizic ieșite la iveală
O vei scoate la capăt, e doar o socoteală...
De nu vei reuși, vei fi rămâne un erou,nu pentru cei ce-s bine
Ci pentru cei ce au văzut în tine
Un erou!

Și ne mai trezim și altfel, nemaifiind la fel, și atunci ne plângem de teamă, crezând că ne vom pierde în întunecatul cer
Ne mai trezim tușind, sau poste sângerând
Însă așa e viața , noi ne găsim sperând
Sperând până speranța
Cade-n genunchi și ea..